Pentru oricare naiv, căutarea dreptăţii presupune adresarea către organele statului. În Vestul Sălbatic, Ion Tufiş ar fi pus pistoalele la brâu, şaua pe cal, cuţitul la cizmă şi ar fi cutreierat preeria pentru a-şi face propria Justiţie. La noi, nu este vorba de aşa ceva. Avem organe! Care organe, atâtea câte sunt, că sunt câtă frunză şi iarbă, au o mare preocupare: să frunzărească mormanele de hârtii, să dea ochii peste cap şi să constate că au o problemă foarte mare pe cap. De a-şi justifica în cele mai incredibile moduri existenţa.
Ne concentrăm, aşadar, asupra subiectului zilei, şi anume o moştenire care a pus pe picior de război patru urmaşi. O poveste care a început, în Justiţia noastră bravă, acum mai bine de opt ani şi a condus la o situaţie incredibilă.
Calea spre zădărnicie
Dacă tu, Gică, Ion, Vasile, Tanţa, sau cum te-o mai chema, crescut şi educat cu frica de Cel de Sus, cu respect faţă de semeni, consideraţie faţă de autorităţile statului şi într-un cult faţă de Lege, ai o problemă, ce faci? Apelezi la Organe! Ei bine, din acea clipă poţi să spui că mai bine rămâneai cu paguba! Garcea îşi înmoaie picsu'ntre buze şi silabiseşte transpirat. Timpul trece şi, dacă ai noroc cât China, dosarul tău ajunge la... un „dom' procoror”. Aici, altă tărăraie! Audieri, confruntări, declaraţii, expertize - se freacă menta la nivel de atom, de particule fundamentale. Dar cu metodă! În fine, dacă soarta, ursitoarele, zodiacul sunt de partea ta, dosarul cu speţa durerilor tale ia, în sfârşit, drumul spre „Cremenal”. De ce ai parte acolo... te va face să regreţi dulcea zăbavă cu poliţistul, să ai nostalgiile audierilor procurorilor! Şi asta nu-i tot! Dacă ai impresia că o sentinţă favorabilă este totul... te înşeli! Urmează învestirea şi Executorul! Acolo ai să vezi ce-i zădărnicia!
Justiţia ca un tâlhar iute de picior
În Justiţie, frecatul de mentă este dus spre zări nevisate, realitatea este făcută harcea-parcea, zăpada albă şi pură devine cel mai întunecat tăciune, sărăcia lucie - un lux orbitor, iar un tâlhar iute de picior, care ar scoate 100 de metri sub 10 secunde, musai să fie eliberat pe motiv de inadaptare la condiţiile de recluziune.
Astăzi vă prezentăm alte fapte de măiestrie din activitatea magistraţilor prahoveni. Vajnicii magistraţi au stabilit că reclamata ar trebui să dea reclamanţilor 800 de grame de aur, casa, mobila şi toate câte au cerut aceştia! De ce nu 8 kg sau de 800 ori opt tone de aur? Cum de le-a scăpat ocazia şi nu au decis că trebuie să le redea reclamanţilor comoara dacilor?
2 la 2
Defunctul, Ion Puţaru, a decis, în anul 1950, că nu mai poate trăi alături de fosta sa soţie Valeria Voinescu. Cei doi se despart şi decid ca fiecare să îşi ia câte doi copii din cei patru, spre îngrijire şi creştere. Ion Puţaru a luat pe Camelia Ionescu şi pe Adrian Puţaru, iar fosta sa soţie - pe Cecilia şi pe Lidia.
După cinci ani, în 1955, Ion Puţaru se recăsătoreşte cu d-na Constanţa, fostă Stoenescu, care nu a avut copii din căsătoria sa anterioară. Cei doi îşi trăiesc viaţa împreună, până în 1995, când Constanţa îşi încheie socotelile cu lumea asta şi pleacă în lumea drepţilor.
În perioada convieţuirii, Ion şi Constanţa Puţaru au cumpărat - imediat după Revoluţie - apartamentul în care locuiau şi l-au mobilat la un nivel rezonabil. Care astăzi nu ar putea fi considerat fiind unul de mare lux.
Ce n-a prevăzut Ion Puţaru
În anul 1997, la doi ani după ce Constanţa a răposat, Ion Puţaru a discutat cu cei doi copii pe care îi avea alături de el (după cum spuneam, ceilalţi doi plecaseră la prima soţie). A considerat că este cazul să îşi încheie act de donaţie şi testamentul pentru a nu se isca cine ştie ce necazuri după răposarea celui bătrân.
Ca urmare, au purces la întocmirea unui act de donaţie prin care celor doi copii, Camelia Ionescu şi Adrian Puţaru, le reveneau cote egale dintr-un teren de la Urlaţi - de fapt acţiunile de la un IAS - şi din apartament. Actul fiind semnat şi legalizat la notar a fost socotit fiind beton armat şi că astfel cei doi copii îşi aveau asigurată o parte din tot ce agonisise tatăl lor.
Numai că, săracii de ei, uitaseră că mai există şi Justiţie pe lumea asta. Loc în care poţi să ataci absolut orice. Iar dacă o faci pe mâna unor magistraţi cu fiţe şi fumuri, orice document poate fi anulat. Actul de donaţie şi testamentul, documente întocmite de Ion Puţaru, aveau să fie răstălmăcite, întoarse şi reinterpretate altcum decât le-a dorit cel care le întocmise.
Împărţeală fix la patru
Ceilalţi doi moştenitori, Cecilia H. şi Lidia V., au înaintat acţiune în instanţă şi au pretins dreptul lor la moştenire. Bătălia s-a dat şi la nivelul a „şase pahare simple”. Pica lumea, frate, dacă acele şase pahare nu se împărţeau fix la cei patru moştenitori! Inclusiv un taburet sau o mochetă din bucătărie şi de pe hol! Ar fi venit Apocalipsa dacă o faţă de masă, din damasc, nu se toca, prin sentinţă judecătorească, în fix patru părţi egale, iar fiştecare dintre moştenitori să îşi primească o fâşie cât mai exact croită! Au mai fost puse în discuţie şi 57 de bibelouri sau alte asemenea, iar cine nu ştie ce înseamnă asta habar nu are pe ce lume trăieşte! Chiar şi preşul de la uşă este, adeseori, motiv de mare harţă la asemenea procese de „partaj”. S-a cerut instanţelor să dispună o împărţire cât mai exactă în principal a următoarelor bunuri: mobilă de dormitor (studio cu şifonier cu trei uşi), toalete cu oglinzi de cristal, măsuţă rotundă cu geam de cristal şi a terenului de la Urlaţi.
„Bijutierul evreu”
Dar lovitura cea mai zdravănă a fost când li s-a cerut judecătorilor să se emită o decizie în care să i se impună beneficiarei Camelia Ionescu (de pe urma actului de donaţie şi a testamentului) să scoată, din pământ şi iarbă verde, nici mai mult şi nici mai puţin de 800 de grame de aur! Despre acest aur solicitanţii „ştiau” că ar fi fost adus de fosta lor mamă vitregă (Constanţa) la momentul căsătoriei cu tatăl lor. Cică l-ar fi adus de la soţul anterior, care ar fi fost bijutier!
Luând act de solicitări şi pretenţii, iluştrii magistraţi prahoveni au cercetat, preţ de una, hai două secunde, cazul şi au decis că: Da! Să dea aurul înapoi! Tot! Gram cu gram, până la cel din urmă! Cum, unde, cine confirma existenţa aurului?! Eeeeeee, şi cu voi! Ce pretenţii sunt astea? Păi, au fost nişte declaraţii de martori care ar face să se tăvălească de râs oricare fost cititor al rubricii „Enigmele lui Dorel” din defuncta revistă „Cutezătorii”.
Martorii au declarat, sub jurământ, că ştiau ei bine de tot cum că de fapt Constanţa ar fi fost căsătorită cu un bijutier evreu: „... am văzut că avea multe lucruri şi bijuterii pentru că a doua soţie fusese căsătorită cu un evreu care era bijutier. A doua soţie avea şi aur dentar” - se arată în declaraţia martorului Ileana Ologea.
Înzestrată cu dragoste
Un alt martor declara în faţa judecătorilor că: „... defunctul avea şi bijuterii şi aur dentar pentru că cea de-a doua soţie fusese căsătorită cu un bijutier. Am văzut că purta o verighetă şi un ghiul”. Un altul: „Constanţa care avea mai multe bijuterii din aur, respectiv inele, cercei, aur dentar, brăţări din aur. Nu ştiu unde au rămas aceste bunuri...”.
Un altul povestea că una dintre părţi i-ar fi spus: „...după decesul soţiei lui Puţaru Ion bijuteriiile ar fi fost luate de Ionescu Camelia...”.
În timpul multelor procese s-a mai spus că răposata lor mamă vitregă ar fi venit la căsătoria cu Ion P. cu o mare zestre. Că ar fi fost fiica unui bijutier evreu care, plin de dragoste, ar fi înzestrat copila cu o cantitate impresionantă de aur (pretendenta Lidia V. în faţa judecătorilor de la Curtea de Apel Ploieşti).
Tipografia de aur. Evreica secretă
Anton Stoenescu, primul soţ al Constanţei P., a fost, de fapt, vânzător de pâine la Moara Herdan şi apoi un simplu culegător de litere la o tipografie din Bucureşti. Locurile sale de muncă puteau să fie descoperite şi de un chior, darămite de un judecător care ar fi lecturat cu atenţie copiile de pe Carnetul de Asigurat, aflate în dosar! Niciodată, de la Gutenberg încoace, nici pâinea şi nici literele de la o tipografie, nu s-au făcut din aur, fie el şi dentar. Iar defuncta Constanţa a fost de felul ei o fată din popor, româncă verde din satul Valea Marcului, comuna Albuleşti, judeţul Mehedinţi. Adevăruri confirmate de notarul şi primarul comunei într-un document din 1939! Naţionalitatea sa avea să fie confirmată şi în anul 1950, de Sfatul Popular din Comitetul Provizoriu Bucureşti, prin certificatul nr. 30865.
Cuvinte (prea) mari pentru Camelia
Acum, Camelia Ionescu trebuie să vândă casa primită de la tatăl său, să caute mobila şi restul de bunuri, dar să cumpere şi cele 800 de grame de aur! Dacă îşi vinde tot ce a adunat într-o viaţă şi tot nu are cum să acopere tot ce au decis judecătorii că are de dat pretendenţilor.
Dreptate, Justiţie, Lege, Magistrat, Judecător, Procuror, Lege, Adevăr. Mari cuvinte!