Festivalul Internaţional de Jazz de la Ploieşti (sau „Ploieşti Hot Jazz Summit”), creat în 2006, sub coordonarea Festivalului Internaţional de Jazz de la Sibiu, ca parte a reţelei Romanian Jazz Network, are ca organizatori Consiliul Local Ploieşti, Teatrul „Toma Caragiu” şi Asociaţia Culturală „Jazz Forum 03 Ploieşti”. Lucian Sabados este directorul atât al Teatrului, cât şi al Asociaţiei. Recent, s-a desfăşurat cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Jazz de la Ploieşti. În interviul care urmează i-am solicitat directorului câteva impresii despre Festival.
Libertatea spiritului sau un artificiu în an de criză
Reporter: Domnule director, de ce a durat festivalul doar trei zile în loc de patru, ca în alţi ani, când noi am fi dorit să dureze toată săptămâna?
Lucian Sabados: Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Publicul de jazz al Ploieştiului este minunat, dar restrâns ca număr. În schimb, foarte fidel, dar, sincer să fiu, varianta cu patru zile – cu prima zi, joia - era niţel ratată, pentru că vinerea se lucrează. Am considerat că omul trebuie să vină de plăcere la concerte, fără a fi obsedat de faptul că a doua zi va merge la lucru. El trebuie să se concentreze pe această muzică, pentru că jazzul implică o libertate a spiritului, dar şi o libertate şi linişte sufletească. În al doilea rând, nu putem să omitem raţiunile financiare. O şansă pentru festival este că în proiect este implicat şi Consiliul Municipal, care are mare încredere în această manifestare.
Apoi, trăim nişte vremuri extrem de complicate. Nu cred că e cazul să schimbăm iarăşi formatul într-un an atât de dificil. Ultimul considerent, foarte important, este cel organizatoric. Noi, organizatorii, suntem foarte puţini. Doar şase oameni trudesc la acest festival, nemaivorbind de faptul că venim şi după o stagiune teatrală extrem de încărcată. Am încercat, totuşi, un artificiu, realizat cu mari sacrificii, nu atât materiale, cât organizatorice, programând trei trupe în ultima zi a festivalului. A fost foarte, foarte greu, pentru că fiecare trupă are un program complet diferit. Eu am făcut şi pe şoferul în acea duminică.
R: Da, am observat că aţi optat pentru trupe diferite ca stil, sonorităţi, surse muzicale...
L.S.: Am încercat să mergem pe principiul calităţii şi al diversităţii. Împreună cu Sibiul, ca principal organizator al reţelei Romanian Jazz Network, am alcătuit programul fiecărei zile prezentând două trupe diferite ca stil, tocmai pentru a reuşi să atragem cât mai mulţi spectatori, să satisfacem gusturile lor.
Exemplul Dan Grigore sau fabuloasa improvizaţie
R: După cinci ediţii de festival internaţional şi şapte ediţii de club de jazz la Ploieşti ne vedem nevoiţi să constatăm că numărul iubitorilor de jazz n-a crescut semnificativ. Sunt persoane degustătoare de muzică clasică, care merg aproape la toate concertele Filarmonicii ploieştene, dar sunt mai puţin disponibile pentru jazz, deşi nu beneficiază de un concert pe săptămână, ca la Filarmonică. Una dintre acestea mi-a spus: nu-mi place swing-ul. Dar nu realizează că jazzul nu mai este doar swing, New Orleans sau dixieland. E drept, sunt şi unii care, odată veniţi la un concert, au fost câştigaţi pentru totdeauna. S-au molipsit. Care este punctul dvs. de vedere, ca organizator şi împătimit al jazz-ului în această privinţă?
L.S.: Trebuie să încep prin a vă spune că eu respect punctul de vedere al fiecărui iubitor de muzică. Plec de la acest principiu: fiecare îşi croieşte viaţa spirituală după cum consideră, în funcţie de experienţa, de educaţia pe care o are. Nu arunc niciun fel de anatemă. Nici la Bucureşti nu se confundă publicul de simfonic cu cel de jazz. Am foarte mulţi prieteni, inclusiv la Liceul de Artă, care nu numai că nu-şi doresc să se apropie de muzica de jazz, dar cred că nu există organul pentru jazz. Asta nu înseamnă că am putea vorbi despre o superioritate a celui care înţelege jazzul. Dumnezeule, nici gând! Însă esenţa jazz-ului este libertatea, libertate care provine din spontaneitate şi din această fabuloasă improvizaţie care de fapt delimitează fundamental genul simfonic de genul jazz-istic.
Cel mai bun exemplu este pianistul Dan Grigore, care sper că este cunoscut iubitorilor de clasic. El spune că a încercat în nenumărate rânduri să cânte după partitură, dar nu putea să depăşească structura, nivelul partiturii, tocmai că exact de acolo pleacă jazzul: de la modul în care tu te desprinzi de partitură, de linia melodică, de armonie, şi propui o nouă abordare, o nouă tratare muzicală, plecând sigur de la tema muzicală şi de la armonia autorului. Exact asta spunea Dan Grigore: nu pot să-l fac, dar iubesc foarte mult jazzul.
R: Ce principii aţi avut în vedere când aţi făcut selecţia grupurilor?
L.S.: Noi aducem proiecte valoroase, proiecte originale, surprinzătoare.
Beata sau vocea nr. 1 a Poloniei
R: Propun să punctaţi câteva aspecte legate de fiecare grup care a evoluat la festival. Dacă se poate, unele inedite...
L.S.: Trebuie să ştiţi că acest lider al trupei maghiare, Bela Szakcsi Lakatos, este un pianist uluitor. În numeroase momente din concertul de la Ploieşti închideai ochii şi aveai senzaţia că asculţi mari legende ale jazzului, pe Keith Jarett sau Freddie Hubbard. Ungurii nu lipsesc niciodată de la festival, cum nu lipsesc americanii şi polonezii. Pentru că acestea sunt cele mai importante şcoli de jazz. Grupul polonez din prima zi a fost o revelaţie, pentru că am cunoscut o voce formidabilă, Beata Przybytek, care este vocea nr. 1 a Poloniei.
O cultură muzicală, un rafinament o expresivitate şi o ţinută scenică rar întâlnite. Toată lumea a fost impresionată de acest raport invers proporţional între vârstele instrumentiştilor – vârsta lor medie este de 30-31 de ani - şi maturitaea în formula expusă pe scenă. Ei au ales o cale deosebit de grea, cea a standardelor, a pieselor consacrate din jazzul mondial. Este o cale ameţitoare, poţi să-ţi rupi gâtul.
A doua zi, a fost o seară cumva a nemţilor, pentru că a austriecilor de fapt, dar proveniţi din zona spiritului germanic, care nu înseamnă în niciun caz în jazz închistare în dogmă, în structuri repetitive. A fost întâi un quartet foarte rafinat, Manfred Weinberger Paul & Billy Bontas Quartet. Manfred este un trompetist de mare sensibilitate şi un compozitor interesant, alături de expresivul nostru Billy Bontaş, plecat în 1990 din ţară, un baterist excepţional. Un jazz intimist, cum ne-a mai prezentat în anii precedenţi un Carlo Nardossa, marele trompetist belgian.
Barbara, theremin-ul şi nepoata inventatorului rus
R: Considerăm – şi n-o spunem numai noi - că senzaţia festivalului areprezentat-o big band-ul din Graz. Aţi dat lovitura. Cum i-aţi descoperit?
L.S.: Nu mi s-a întâmplat în viaţa mea să fiu mai mişcat de un proiect artistic cum am fost mişcat de aceşti muzicieni. Îi cunoşteam din noiembrie anul trecut. Visam să am acest big band la Ploieşti şi iată că mi s-a împlinit visul ăsta. 17 muzicieni excepţionali, care la rândul lor sunt profesori la diferite conservatoare, nu numai din Austria, dar şi din Germania şi Elveţia. Ei propun o muzică surprinzător de modernă pentru formula de big band.
Au lucrat foarte mult şi pe imaginea video, care completează această muzică de sugestie, de atmosferă. Şi au mai fost speciali prin ceva: au adus în România unul dintre cele mai tulburătoare instrumente inventate vreodată, theremin-ul, instrument inventat de rusul Leon Theremin, în 1920. Barbara Buchholz, componentă a big band-ului din Graz, se numără printre foarte puţinii interpreţi de theremin. Sunt doar vreo patru-cinci în lume. Această distinsă doamnă din Berlin lucrează de vreo 15 ani la Londra, unde studiază cu nepoata... inventatorului rus. Poveşti frumoase şi adevărate... Nu-i mitologie.
Vox, Sex, Chawes
R: Ultima zi a fost pe cât de diversă, pe atât de satisfăcătoare. Seducătoare vocea danezului Benni Chawes şi americanii care au cântat „româneşte”...
L.S.: Am început cu Yuri Honing, olandez, cel mai important saxofonist al spaţiului Benelux, care, împreună cu alţi trei colegi, a alcătuit una dintre cele mai precise şi autentice muzici de cool, în care a primat mai puţin virtuozitatea interpreţilor, cât căutarea sonorităţilor speciale şi oferirea unui sunet acustic de foarte mare calitate.
Al doilea concert a cutremurat asistenţa.
A fost o muzică extrem de rafinată a lui Benni Chawes Quartet, om cu o voce – într-adevăr -uluitor de învăluitoare. Eu o consider o combinaţie între Al Jarreau, marele vocalist american, şi Sade, cântăreaţa sudanezo-engleză. Vocea devine un instrument, cum este şi la un McFerin, de pildă. O muzică învăluitoare, intimistă, plină de patos, de seducţie, de tandreţe şi de foarte mult... sex, în sensul cel mai frumos şi artistic al cuvântului.
N-am văzut de mult o coadă mai mare alcătuită de doamne distinse, elegante, care doreau să cumpere CD-ul lui, să solicite autografe şi să facă poze cu Benni.
Ultimul concert
Nu puteam să încheiem decât cu un mare concert al americanilor, susţinut de Sam Newsome & Lucian Ban Quintet. O suită de jazz româno-americană. O încântare. Practic, 90 de minute în care am ascultat piese exclusiv româneţti, reorchestrate, retratate, reinventate de acest mare saxofonist sopran, unul dintre primii trei soprani din SUA, unul dintre primii trei soprani din SUA. Sam a orchestrat cinci, iar Lucian Ban două piese româneşti, dar alături de ei au mai fost trei mari nume: JD Allen, un teribil saxofonist tenor, marele baterist Willard Dyson şi Ugonna Okegwo, basistul.
Vali Rădulescu, sunetistul
R: Nu putem să încheiem fără a menţiona deosebita calitate a sunetului, pe parcursul tuturor celor trei zile. Pe cine trebuie să felicităm pentru această reuşită?
L.S.: În totul, a fost un festival de o calitate excelentă. Sigur, a contat mult şi calitatea sunetului. Am avut privilegiul de a lucra cu unul dintre cei mai buni ingineri de sunet, Vali Rădulescu, angajat al teatrului nostru. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că lucrez cu el. Toţi colegii din echipa tehnică de la teatru au fost impecabili
Mâine, Heinrich von Kelnein
R: Ce alte surprize ne mai pregătiţi în viitorul apropiat?
L.S.: Fac un anunţ oficial, şi sunteţi primii care o aflaţi. La ediţia de anul viitor a festivalului, poate chiar înainte, va concerta la Ploieşti un distins conducător al unei trupe teribile, Heinrich von Kelnein, un saxofonist de primă mână. Veţi asculta una dintre cele mai frumoase, melodioase şi mai rafinate muzici.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU