Aflu - că tot este "în chestie” pretenţia magistraţilor pentru nişte salarii mai rubiconde, mai roz - că toată mafia carnetelor din Argeş a fost eliberată - o parte a ei sau din judecăţile care-şi continuau o aparenţă sau pospai ”hoţ” de legalitate. I-a făcut scăpaţi superba (trufaşa) justiţie şi p-ăştia. N-am greşit la ortografie, dragi cititori: justiţie, ortografiat cu ”j” mic, regretând că n-am minuscule, iar demonstrativul periferic ”ăştia” e o eleganţă de eufemism pentru a desemna viruşii bipezi care s-au procopsit cu carnetele de conducători ai iadului.
De la mineriade şi până la ultimul golan vitezoman şi ucigaş al protipendadei de pitici castraţi ai vipurilor contemporane, unul n-a fost pedepsit pentru omor, delapidare, înşelătoria statului, deturnare, fraudă şi alte schimonosiri, amputări şi degradări ale climatului social şi al sănătăţii morale ale unei ţări.
Ne este arătat lordul personalităţii, reperul - cum l-au înfăţişat Păunescu şi alţi lorzi, personalităţi şi repere - de Victor Stănculescu, petrecând la jocuri de noroace mai cu staif trei ore, încliftat, tensionat, concurând zeii hazardului pentru fişicuri, jetoane, numerar. S-or fi terminat ”pârâiaşele” aurifere din conturile lui Ceauşescu?
Cu o distincţie glacială, ghipsul de altădată refuză să răspundă unui reporter delicat şi uşor naiv pentru sălbăticia (sau mitocănia) lumii româneşti de azi care-l întreba ceva despre tinerii morţi la revoluţie şi de ieşirea lui pe motiv de boală, cu ajutorul extraordinar de uman al minunaţilor noştri juzi. Mârâitul şi monosilabele lui nu se încropeau în compoziţia unei fraze explicative - aşa că intervenea auxiliar, prompt şi chiar contondent o duduie cu vreo jumătate de secol mai tânără, aprigă în eleganţă şi în invectivă.
Un fel de Miţa Baston de Miliţian. ”Bă, tu nu-nţelegi să pleci ? Că io-ţi sparg aparatu' ăla în cap !”, i se adresa bodyguarda inamorată şi iubită amărâtului de reporter, uimit că un cvasimuribund dănţuieşte ca Isaiia prin instituţii strălucit culturale precum Cazinoul.
Ieşit din închisoare după numai câteva luni, cu mirungerea clemenţei de verdict, Victoraş nu numai că se face, ci şi începe să lucreze la rostuirea unei situaţii prospere. Intervine însă decesul soţiei, tragedie care îl aruncă în cerniri şi potop lacrimal. Vai, vai, oh, oh, saracan de mine! Perdele trase şi oglinzi cernite.
Ofiţeraşul nostru, miliardar în euro prin comerţ de arme - ”onorabil” pentru că nimeni n-a-ndrăznit să vorbească de asemenea lucruri (!) declară în presă că-şi va sfârşi zilele curând sufocat de durere şi claustrat în penumbre evocative de iatac. După o lună şi doar câteva ore - ce iatac?! Ci... atac la baionetă în... iatacul alteia. Iată-l pe moş Cocârţă cu vipuşcă roşie şi cu sperată... puşcă verde îndrăgostit de o ”dezinteresată” de vreo 30 şi ceva de ani (30 de ani de dezinteres...) legănându-se fericit, ca şi Viorel Lis sau ălalalt ţigan primar al Bucureştiului, în năstruşnicii de amorez şi nupţii. Au simţit bine şi doctorii şi judecătorii că inima, biata, la junele general e motivul care îi conduce cosorul... vieţii.
Mi-aduc aminte ce amploare a luat pe vremea aceea procesul în care doar vreo trei inşi - generalul era printre ei - erau judecaţi pentru uciderea copiilor din '89. Amploare de operetă, cu judecători de carton şi actori năiţi, luaţi de pe la circurile de prin jurul Bucureştiului. Atunci am sesizat pentru prima dată, dar cumplit de evident, şi urâţenia fizică, colosală, la propriu a judecătorilor din înaltul instanţei bucureştene - efectiv n-am văzut bărbaţi mai urâţi, femei mai sleios dospite în grăsimi complicate şi intersectate, ca ale manejului unui circ « Tumba-Tumba » din Caracal, răsfrânt în oglinzi convexe - precum şi grotescul în care declina mascarada înscenată a unei pseudodreptăţi jignitoare.
Că nu aveam de gând nicio reparaţie morală, debut de justiţie socială... Iată-l liber, cu acordul aceloraşi instanţe care până la urmă se spală pe mâini pentru că există forma, actul medical, chiar dacă individului rozul din obraji şi - scuze ! - palpitarea prohabului îi infirmă tahicardia cu iminenţa letală cu care escrocii bucureşteni l-au ştampilat pe năbădâiosul octogenar. Era să spun halal să ne fie: prefer să închei cu o zicere populară: ”de haram să ne fie” ! Unde cuvântul ”haram” înseamnă şi ”mârţoagă”, gălbejitură povârnită şi ciolănoasă de fost cal, acum un edec senil. Dar mai are cuvântul un sens, cu care se întâlneşte realitatea românească pentru a rotunji nefast declinul în baltă a tot ce era mândru şi demn: ”jaf”, ”pradă”, ”mârţoagă şi jaf ”. Conducători şi concluzii. Şi noi, de multe ori, obnubilaţi şi scăpătaţi în discerneri şi elecţii.
Nicu BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea