Pârdalnice apucături mai au unii, stupi-i-ar balaoacheşul! Prin cele canţilerii şi redacţii, pe la plasmele cam fără limfă şi printre rândurile prizărite ale celolozei năimite (eh: cumpărate, plătite, duse cu zăhărelul...) se vântură din când în când câte o frumuseţe de idee, pe care o crezi fixă şi - cum pleacă din capete tari - durabilă. Poporul... achesează, cum se zice umflat, şi intră prompt la idee. Apoi, fandacsia e gata. O astfel de... idee (?!) a fost ani de zile că parlamentarii sunt nişte... şi nişte... ceva de ordinul negativităţii celei mai păguboase şi groteşti.
Din culisele cercurilor înalte şi până la baba Rada, n-a existat creatură mai infamă, în reprezentarea publică, decât parlamentarul. Puteai să adaugi la atributele inadecvării lor toate acuzele cu care era potopit Moţoc în nuvela Alexandru Lăpuşneanul şi n-ai fi fost socotit un pamfletar, vreun „anti”, vreun mărunţitor cârcotaş. Vă amintiţi ce zice poporetul bulucit în curtea domnitorului? „El, Moţoc, ne zapcieşte, ne beleşte, ne ...”. Nu puteţi să cădeţi într-o neagră amnezie, dragi cititori, şi să-mi agrăiţi dulci măscări pentru invenţiile mele. Din '90 până acum câteva luni (?!) n-a fost cetăţean chestionat pe stradă care să nu-i afurisească, să-i afierosească, să le atribuie schiminosirile normalităţii, beteşugurile democraţiei şi handicapurile economice.
Ei, „parlamentarii” ne zapciuiau, ei ne be... hăiau, ei trăiau pe picior mare, schimbând maşinile de lux şi secretarele de cocoţat, leptoapele şi mobilierul după nici câte un an. Nu pot să neg percepţia aceasta publică şi clamarea indignată a poporului revoluţionar. Pensionari necăjiţi, tineret rânzos, adulţi încercănaţi şi încercuiţi de griji, studenţi contestatari, visători leşinaţi de foame, realişti fără debuşee, politicieni debarcaţi, politicieni neaburcaţi - ei bine, toţi intonau aria calomniei: graşii ăia moţăie, mănâncă sudoarea poporului, ascund publicaţii pornografice în revistele lui Patapievici, se masează soporific pe degetele butucănoase de tractorist extrase din pielea fină a pantofului englezesc. Iar unii condeieri, cu iuţeală neagră de(s)prinsă din călimara cu argint viu şi nocturn selenar a lui Arghezi, nu omiteau să pomenească rotunjirea sonoră a sforăitului si sâsâitul sulfuros şi monoton al intestinelor prea pline.
Ba, dacă îmi permiteţi (şi scuze, chiar dacă nu-mi permiteţi!), eu vă pot cita multe scene ale anilor 93-94,
când toate relatările televizate sau scrise de la lucrările distinselor aule pomneau de niscaiva „înjurături şi chiar grohăieli, behăituri, mugete, hohote porcine de râs, tropăituri şi fluierături”. Dacă am văzut de vreo mie de ori secvenţe cu parlamentari dormind, dându-şi cu palma voiniceşte peste osânza spatelui colegului, jucând integrame sau căscând hipopotanesc, atunci mă veţi corecta promt, corijându-mi numeralul cu un zero în plus. Iată, însă, minune recentă în staţiunile de înnălbire mediatică, adică în acele incinte cu termopane şi aer condiţionat în care tot un fel de alba-neagra se joacă, dar de inşi ceva mai stilaţi.
Dintr-o data, vajnicii, cei patru sute şi vreo şaptezeci de grăsuni, sunt exoneraţi de beteşuguri şi se suspendă ca prin farmec orice imagine mai rea şi cuvinţel mai acru. Linişte, onorabilii lucrează, păşiţi sfios, cu grijă respectuoasă, feţii mei!. M-am întrebat de ce vecina cârcotaşă, profesoraşul hachiţos, caţaveica de la tarabă, trencăniciul de catifea, rugina de inginer ambuscat care e colegul meu la bibliotecă şi încă vreo trei sute, două mii şi o jumătate de milion s-au „aliniat” corect şi politic, prin uitarea obiectului lor de înjurat, uitării bine plătite din mass media.
Ceva s-o fi petrecut dacă noi, de secole „fundluntrişti”, suntem constrânşi sau, mă rog, invitaţi să trecem în barca cealalată. Niciun răspăr, nicio raznă, nicio dezerţiune din unanimitate. Până mai deunăzi, parlamentarii erau unul şi ală era cum era, iar acum nu mai e nici măcar ăla, nu mai e nimeni, pentru că nici nu se mai pomeneşte de ei, nici bine, nici rău, nimic. Altcineva le-a luat locul.
A fost împins în situaţia de a le lua locul. Şi care loc?
Locul acela rău, al naibii, demonizat, bugetofag, trăgător de Românie în jos, aducător de ciume, lăcuste, ruşi, dobânzi, „vitrine de imagine în străinătate” sparte. Energia protestatară a bietului român nu putea să trimită sudalma înspre un ales şi expectorarea spre alţii, aleşi la grămadă cu anasâna şi cu luciditatea ţoiului repetat de ţuică. Una din aceste două părţi trebuia să dispară. Şi cum românul este şi poet şi realist, a acceptat să intre din nou la o idee. Fixă. Stenahoricoasă. Mai bine nu mai vorbim de un regiment de deputaţi şi senatori care ne costă cât şase milioane de pensionari, şi obrintim cu adjective pe un drac mai de soi. NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea