O asemenea smerenie are puterea cuvântului şi a discernământului provocate prin desacralizare, fără ca neapărat să poată scoate de sub imperiul acesteia (desacralizării) şi logica legăturii dintre cuvânt şi trup impusă prin religiozitate. Şi de aceea credinţa astfel dobândită, chiar iniţiată de puterea cuvântului, este efectul unei stratageme. Credinţa este sistematizată în urma unei manipulări a logicii, aşa încât cuvântul şi faptele credinţei pornesc din această manipulare ce creează efecte scontate considerate sacre. Dar sacrul nu este un produs al cuvântului şi nici al faptei omeneşti.
Manipularea este această lume (Ioan 18. 36) ajunsă la etapa de "camuflare perfectă a sacrului”, adică asemănătoare sacrului şi persoanei şi fixată astfel într-o putinţă de rostire camuflată în înţelesurile străvezii ale perfecţiunii locale, subcereşti. Este modul în care se poate institui o crediţă şi chiar iubirea însăşi. Şi totuşi credinţa revelată, pură, prin chiar neînţelesul cu care survine, este mai apropiată de sacru şi de putinţa acestuia de a se rosti neîngrădit, în cele mai neaşteptate şi mai neprielnice momente. Şi nici atunci noi nu spunem credinţei noastre că ea este sacrul. Deşi în astfel de ocazii suntem cel mai apropiaţi de acesta. Apropierea, însă, e piatra de poticnire cea mai mare, căci în această apropiere stăruie asemănarea cu vecinătatea, prin această apropiere oricare vecinătate perfect camuflată îşi poate etala rosturile manipularii, adică promiterea unei lumi şi chiar a lumii întregi.
Să revenim acum la logica ce poate transforma credinţa în religiozitate sau poate explica credinţa cu pretenţia, uneori legitimă, că o desfiinţează. Logica religiozităţii vorbeşte foarte frust despre cuvântul-trup sau despre legătura dintre cuvânt şi faptă şi de aceea pentru a putea vorbi despre acestea, după credinţa cea dreaptă, este nevoie de multă preocupare şi luare de seamă, după cum însuşi Antim Ivireanul se sinchiseşte, ca să nu dea supărare, în Cuvântul de învăţătură la naşterea Domnului nostru, atunci când vorbeşte despre "pricinile pentru care au luat Dumnezeu firea omenească”.
Această logică a religiozităţii ce determină manipularea se insinuează ca mijlocitor al lumii însăşi pentru că omul a devenit el însuşi termenul unui algoritm. Câtă vreme manipularea camuflează perfect sacrul se creează impresia că prin manipulare putem chiar discerne între sacru şi profan şi că putem chiar sesiza, cu obiectivitate şi atotputernicie, întreaga lume (vezi globalismele de tot felul). Aceste viziuni naive dar primejdioase prin chiar naivitatea cu care aderă la pragmatismul mascat de scientism, mistică cuantică...etc, în care de altfel îşi au originile, induc logica unei lumi ce cuprinde într-adevăr conştiinţa, afectivitatea, viaţa, dar în aşa fel încât omul creat de Dumnezeu sau efect al unei subtile evoluţii este deţinătorul unei puteri prin care poate destăinui. Într-un cuvânt, perspectiva de mai sus poate admite existenţa lui Dumnezeu, dar şi ispitirea tainelor divine*.
*Notă
La slujba sărbătorii Naşterii Domnului, se spune că "Taina nu suferă ispitire”
Dacă astăzi desacralizarea a atins etapa ultimă (M. Eliade), iar omul este supus unor evidente manipulări, mai ales în ce priveşte puterea lui de decizie, atunci putem asimila determinările sociale, ştiinţifice, religioase ale acestei etape unui sistem al cărui fundament stăruie în disimularea sacrului, fapt pe care manipularea însăşi nu-l face. Cu alte cuvinte, oricare din determinările de mai sus impun sacralitatea libertăţii, familiei, credinţei şi pe cea a propriei persone în relaţia cu Dumnezeu. Este evident acum de ce Biserica, privită ca păstrătoare a Dreptei Credinţe nu poate fi inclusă în acest sistem.
Trebue să recunoaştem că, în timp, perspectiva pozitivismului scorţos s-a atenuat, dar amprenta acestuia asupra manipulării sacrului s-a păstrat, iar ascendenţa sa este, nu de puţine ori, chiar dogma creştină împrumutată şi adaptată ca atare. În acest sens comunismul rămâne doar o aplicaţie grosolană, la fel ca şi apucăturile ideologice generate. Nu mai denumim aici subtilităţile politice ale modei sau sclaviei pentru care secularizarea sau profanarea sunt norma acestei etape, numită deja finală, a desacralizării.