Văzând şi mai ales auzind hărmălaia cacofonică în care trăim - sau vieţuim - nu-ţi mai poţi permite, decât cu greu, puţin şi nu eficient, razne compensatorii. Ceva de ordin cultural, mai aerisit, dacă nu mai înalt, mai eterat. Simţi că şi valenţele terapeutice, sanitare ale grijii de tine sunt greu de obţinut. Eticul şi religiosul - lux mare, lumină inabordabilă. Noi cu sila, Ciutacii, votează-l pe..., cum, tocmai pe...

Bucuria de a trăi

Postura caragialiană o obţii greu, dintr-o garderobă a unui teatru, totuşi, de calitate, cu roluri închegate, cu ipochimene care cunosc şi respectă o regulă a jocului, cu partituri coerente, cu regizori neabuzivi, cu un „pupat...” final într-o piaţă a unui confort şi a unei civilizaţii urbane, în care parcă vezi dalele, havuzurile, crinolinele, jobenurile, mănuşile şi bastoanele, arbuştii decorativi, şi, departe, trăsurile unei tihne patriarhale, ale unei etichete corespondente cu meritul şi ale unei bucurii de a trăi în care cuviinţa, intuiţia priorităţii, reverenţa, zâmbetul şi calmul sunt moştenite, consolidate şi propovăduite. Mitocanii priveau de pe margine şi se întorceau la periferia lor cu zorele şi cârciumioare cochete, ritmându-şi gândurile de ajungere onorabilă în viaţă cu sunetul tocurilor înalte de la pantofii lăcuiţi cât să se oglindească frizura cu briliantină şi mustaţa care întorcea privirile ochioaselor din leagănele curţilor adâncite de verdeaţă.

Antropoidul şi homo caragialiensis

Mitocanul de atunci, adică locuitorul temporar al străzilor de la margine, a devenit acum nemulţumitul profesionist, a - şi anticultural, irespectuos şi liber pansiv de astăzi. Antropoidul are ca şi homo caragialiensis drept preocupare de căpetenie politichia. O practică însă nevoluptuos, doar ca scară căţărătoare sau ca explicaţie a vreunui faliment; ca o circumstanţă agravantă a poticnirii şuvoiului de ajutoare de la stat spre el. Nu se mai dă (dau) aia, şi aia, şi aia - deci, trebuie să începă tirada incriminatorie: nimeni nu este bun, totul e jale, pustiire, valorile (el, adică) se sufocă, în altă parte, vătraiul ţine traiul etc, cunoaşteţi şiragul lamentaţiilor. În ultima vreme, partea finală, aceea cu minunea de pe alte azimuturi, a căzut. Nu atât pentru că nu se câştigă bine, ci fiindcă, muncindu-se mult, straşnic de mult, nu mai ai pic de vlagă şi de timp pentru paranghelie, ore de cafenea cu discuţii ironice, răsfăţuri sforăite şi berbantâcluri infatigabile. Şi, vorba lui Eminescu, ca să vezi că posteritatea este încă mai (ne)dreaptă, decăderea se agravează cu vâjiit de prăbuşire.

A avea - avere

Mitocanul degenerează în derbedeul sordid care ne maculează şi otrăveşte preajma. Apariţia multiformă a lui este însă perceptibilă mai degrabă auditiv şi olfactiv: înjură de mamă şi Dumnezei, scuipă lat şi cu bacili de Kent, cu grijă însă să nu murdărească jenţile de câteva zeci de salarii minime ale torpilei făţoase. Îşi asociază fiţele fiicei deputatului sau magnatului cu nume şi chip ţigănesc, convoacă printre strepeziturile verbale numele a doi comisari încă neimplicaţi vizibil în dejecţiile interlope şi, obosiţi la modul teatral, răsfiră câteva „locaţii” cu fetiţe, unde să „spargă vro 2000 de parai”.

El are bani, cumplit de mulţi bani. Personaje jinduite de amărâţi, transformate, chiar, în modele. „Ce vrei tu să fii în viaţă?”, e întrebată o elevă din ultimul an. „Eu vreau să fiu Monica Columbeanu”. Mă tem că aş pierde pariul dacă, naiv cum sunt, m-aş îndoi că există vreo mie de inşi care să dorească să fie Mutu, de exemplu. Nu o mie, vreun milion (şi aşa e puţin!) vor să devină cine nu sunt şi mai ales să aibă ce nu au. A avea - avere! De unde „a fi sau a nu fi”?! Credeţi cumva că ţara sărăceşte? Poftiţi un mic exemplu care să vorbească despre paradoxala sărăcie, ciudata paupertate cu fumuri (auto!) a românaşului ajuns în sapă de lemn: vineri şi sâmbătă dimineaţă, vreo 80 de mii de maşini au aglomerat până la congestie drumul spre vilele şi hotelurile de la munte (n-avem şosele, dom'le, fură aştia de ne înnebuneşte, mânca-le-aş!), unde doar o noapte costă două milioane, başca „potoalele” fandosite, băutura care ne-a plasat european, după ruşi şi francezi, ca procent de alcoolici, totul înmulţit cu cinci zile şi garnisit cu văietătură şi pişcătură de vecină de masă, când ochii nevestii îşi permit razne de hodină pe chelia rasă pe dinăuntru a bmw-istului.

Surpriză... coperniciană!

Exagerez puţin, pentru efect stilistic, dar şi pentru temperarea amărăciunii. Dacă m-ar întreba cineva care ar fi sporul cel mai vizibil al celor 20 de ani, post..., fără ezitare aş numi... şi acum începe pseudo-drama unui (să zicem) intelectual doritor de vorbă exactă: cum să numesc ceva care nu este „spor”, creştere, înălţare, densificare interioară, somaţie a unei austerităţi - ci se... reduce la o paradoxală înmulţire de căsoaie (unele de bun gust), de maşini, de conturi, de pretenţii. Nu mulţi, dragi cititori, ci uluitor de mulţi românaşi au ajuns şi şi-au consolidat averi sau situaţii pe care nu le-ar fi visat niciodată în tinereţea lor revoluţionară de bravi stângişti, adepţi până la reflex intim ai celebrului slogan patriotic „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.

Nu putem să ne minţim în faţă că nu erau lucrurile aşa. Pentru mine, personal, care consideram o victorie achiziţia unui nenorocit de frigider sau cumpărarea cu 250 de lei a unei pungi de cafea, este o surpriză de ordin copernician (!?) că pe orice stradă, şi cât de mică, dintr-un oraş, nu dintre cele mai antice şi mai europene, poţi vedea pe o lungime de câteva sute de metri 4-5 vile pe stânga, vreo 5-6 pe dreapta, plus o grămadă organizată (sau organizare îngrămădită) de maşini cum nu îţi îngăduiai nici să le visezi. Metrul pătrat în centrul acestui oraş neeuropean şi lipsit de anvergură istorică ajunge la 2000 euro, şi - culmea! - se ajunge la licitaţie.

Chirilă, patriarhul şi nevasta

Nu ne mai mulţumeşte Braşovul pentru Revelion. Nici Litoralul! Gigi vrea în Kuweit, Maricica - la Lisabona. La Gaudeamus, veşteda Răduleasca îşi vinde cogitaţiile la vreo 5000 de doctori docenţi ai facultăţilor ciupercărite; un personaj politic cu aparenţă juvenilă dar cu ochi pungiţi îl declară idol, mentor sau model pe Chirilă; altul pe nevastă-sa; în fine, un lungan, pitic pe dinăuntru, îngaimă lemnos ceva, nu despre marii duhovnici ai ţării, ci despre Daniel, patriarhul. Asta-i lumea şi, poate, nu ca dânsa încercăm să fim. Obrăznicie, lene, nesimţire, aroganţă („mă laşi să vorbesc?”), incultură agravată de prezumţii, dispreţ cumplit al muncii şi al valorilor din veac. Caragiale mai vorbea despre muncă, îi alătura, dacă vă amintiţi, franţuzismul „travaliu”, într-o celebră propoziţie în care era folosit verbul aprecierii entuziaste: „noi aclamăm munca, travaliul”, pentru a urma, cu ton scăzut „care nu se face deloc în ţara noastră”. Eram pe la 1884 (seara!), tot la alegeri (mereu la alegeri!). Repet atunci mai aclamam munca, măcar aşa de convenienţă, de convenţia discursului. Astăzi... Ură, văietătură, alergătură, înjurătură, bla-bla (din gură!). Adică tot roze, crini, acadele, bucurii. NICU BOARU

 

Back To Top