Văd că, pe zi ce trece, în jurul meu este tot mai multă tristeţe. Încerc să aflu care sunt cauzele şi rădăcina răului şi constat că oamenii se tem! Se ascund! Dacă problemele sunt grave, mari sau dureroase, cu atât mai mult se feresc să le dezvăluie şi îşi poartă, tăcuţi şi posomorâţi, povara propriilor griji. Din ce în ce mai apăsaţi şi mai istoviţi. O greutate care creşte, se amplifică de la o zi la alta. Mai ales sub efectul izolării. Ne ferim de „ceilalţi” pentru că... şi inventăm o puzderie de justificări, dar o evităm pe cea mai sinceră: din egoism!

Dixit

Un profesor spunea cam aşa: „Când l-au ridicat pe vecinul meu, prin anii '50, nu m-a interesat. Era ţigan! Când l-au ridicat pe un alt vecin, iarăşi nu m-a interesat. Era un ungur! A mai fost ridicat un alt vecin. Era un ziarist care scria despre viaţa extrem de grea pe care o trăim. La fel, nu m-a interesat! L-au ridicat pe altul şi nici atunci nu m-a interesat pentru că mi se părea cam ciudat şi suspect de retras. Când m-au ridicat pe mine... la fel, nu a interesat pe nimeni!”

 

Atomizare şi neantizare


Lipsirea de identitate este ţelul suprem al oricărei stăpâniri despotice. Identitatea are în ea ceva care se împotriveveşte neantului şi mai ales atomizării. Iată că, pe zi ce trece, nu mai suntem nume! Nici măcar cetăţeni. Ca să nu mai spunem despre compatrioţi, concetăţeni sau alte formulări din gargara electorală. Ne refugiem, cu teamă, cu himere, coşmaruri, iluzii şi frustrări cât mai departe de semeni.


Dar şi cu bucuriile care ar fi trebuit să ne menţină echilibrul balanţei. Petrecerile noastre devin omagii ale dezmăţului bahic sau gurmand - indiferent de fineţea meniului - nicidecum multaşteptatul prilej de re-găsire cu aceia pe care-i apreciem sau considerăm dragi şi iubiţi. Ne ascundem rănile, durerile şi înfrângerile pe seama celor care ne sunt în apropiere. Ei ne suportă tot atât de mult pe cât îi înţelegem şi suportăm noi pe ei. Nici măcar pe noi nu ne mai înfruntăm aşa cum nu înfruntăm nici viaţa darămite moartea. Devenim un simplu număr între minus infinit şi plus infinit. Nu mai avem vise, nu mai avem speranţe, nu mai avem bucuria gestului simplu. Nu mai ştim mare lucru despre ce îneamnă: trezitul de dimineaţă, rugăciunea, bucuria răsăritului de soare, bucuria dăruită celor din jurul tău, compasiunea, altruismul, iertarea şi multe din cele care fac diferenţa între om şi piatră.

 

Lumea Matrix


Abia ce a trecut prima lună din acest an şi, într-o criză demnă de sado-masochişti, am încercat un bilanţ. Al nostru ca ţară, ca oameni, ca judeţ şi ca aşteptări. Tragic şi dramatic. Am senzaţia unei mlaştini în care am căzut şi din care nu putem să mai ieşim. Ne zbatem - asemeni altor milioane de semeni - şi asta nu ne ajută decât să ne înfundăm şi mai mult! În celebrul film „Matrix” li se „oferea” oamenilor iluzia că se mişcă, interacţionează, decid şi au o existenţă.


Cred că trăim într-o lume Matrix! Dar exact pe dos! Suntem convinşi că avem parte de grijă, de atenţie, că în jurul nostru avem numai instituţii inventate să ne ajute, susţină şi să ne sară în ajutor! De la consilerul local şi până la preşedinte, inclusiv cohorta, alaiul, puzderia de „organe” ale statului.


Aşa să fie oare? Încercaţi să le spuneţi asta celor care şi-au înmormântat, zilele acestea, pe cei care au murit aşteptând o ambulanţă! Sau celor care au aflat cum că schilodirea unui copil de la Maternitatea Ploieşti nu fost culpă medicală! Mie, lor şi multor altor milioane de oameni care nu avem decât o vină, aceea de a ne fi născut, ce ne mai rămâne? Să sperăm că vom trăi acea zi în care statul, instituţiile, autorităţile ne vor trata cu respectul cuvenit. Eu unul încă mai sper, dar, ca să fiu sincer, nu prea mai am argumentele necesare.

Back To Top