Dar nu spuneam la un moment dat că iubirea este mai curând determinată trupeşte decât duhovniceşte? Credinţa într-o astfel de iubire este o credinţă a lumii acesteia, cu tot ce presupune ea. De aceea, atunci când vorbim despre viu, se poate înţelege că, referindu-ne la iubire, ne referim la această lume, deoarece iubirea, de multe ori, se spune că este viaţa însăşi. Aşa încât viaţa ajunge să fie privită ca ceva ce, având originea în lumea aceasta, ar putea fi folosită inclusiv pentru a-şi determina propriile origini, aşa cum iubirea şi este causa prima a naşterii fiecăruia dintre noi. Înseamnă că, oare, creştinătatea văzută printr-o icoană este credinţă creştină vie pentru că foloseşte conceptul viu (viaţă), imitându-i astfel principiile de causa prima?
Credinţa creştină nu uzează de principiile vieţii. Dar poate fi depistat principiul vieţii, altfel cunoscut decât ca taină a unui efect numit însufleţire prin naştere? În adevăr, "a naşte pântecele neroditor şi sterp este puterea harului dumnezeesc”, dar cum putem decide şi controla asupra acestei puteri aşa încât prin credinţă s-o putem folosi? Şi totuşi, întru credinţă, sacrificiul pare să fie cheia căutării noastre după această putere. Ce fel de putere este aceasta? O putem oare întâlni prin credinţă şi în acelaşi timp să fim locuitori ai lumii acesteia? Este ceva viu, cauză a vieţii însăşi.
De aceea, pentru a afla iubirea cuprinsă, mărginită de credinţă, vrem să defininim viul credinţei.
Viul credinţei pe care l-am putut sesiza aici este sacrul. Şi totuşi am ratat de fiecare dată esenţa. Sacrul nu s-a lăsat definit. Cuvântul, pe care am mizat din perspectiva credinţei creştine, a scos în evidenţă manipularea şi camuflarea sacrului. Aşa încât, în această "etapă finală a desacralizării”, cuvântul, cu atât mai mult, a părut, mai curând, instrumentul râvnit de lumea întreagă pentru a-l folosi drept camuflare a camuflării, şi tot aşa, în camuflări succesive, ce deduc, în fapt, esenţe ale unui sacru, el însuşi succesiv manipulat. Dar tot cuvântul este cel care atrage atenţia asupra lui însuşi, ca început al lumii şi implicit ca instrument preţios de manipulare, dar şi asupra faptului că începutul, în sine, este incoruptibil, deşi efectele sale rămân tainice, surprinzătoare şi tentante. De aceea asupra cuvântului ne vom aplica acum, de această dată, în încercarea de a surmonta orice manipulare.
Credinţa este aceea care ne revelează cuvântul.
Numai astfel putem înţelege că legea de compoziţie a credinţei este vocaţia trinitară care este în lume de la pogorârea Duhului Sfânt, şi care până atunci era la Dumnezeu, încă şi prin Fiul Omului. Dacă viul credinţei survine, de fapt, numai prin Duhul Sfânt, mai putem oare descrie credinţa creştină, credinţa iubirii celei vii, ca locuitori ai lumii acesteia? Nu cumva viul, acel viu lumesc al vieţii lumii acesteia, este definibil mai întâi şi de la sacru pornind, după cum am şi făcut?
Întrebările şi căile de fixare a credinţei creştine pot continua la nesfârşit câtă vreme pentru a determina sacrul nu pornim de la credinţă, aşa cum am făcut în cazul icoanei, când n-am fi putut înţelege sacralitatea ei fără să fim încredinţaţi de credinţa închinătorului. Pornind însă de la lumea aceasta, conform uzanţelor de gândire ale lumii acesteia, problema definirii sacrului este inabordabilă sau abordabilă impropriu. Şi totuşi, felul în care am tratat problema ne-a condus cel puţin la o anume raportare faţă de sacru. Mai precis, câtă vreme e vorba de religie ca punct de plecare în abordarea sacrului, efectul demersului, mai ales în această perioadă finală a desacralizării, este aproximativ asemănător cu cel ce are ca punct de plecare lumea aceasta. Dacă punctul de plecare este credinţa creştină, ca şi în cazul icoanei, urmează să vedem dacă abordarea sacrului ne poate conduce către esenţa credinţei şi, de asemenea, către scopul propus, respectiv abordarea legii creştine a iubirii.
Legea creştină a iubirii, prin vocaţia ei trinitară, are o raportare proprie la sacru. Pentru că în credinţa creştină stăruie vocaţia trinităţii ca trup immanent şi transcendent al lui Hristos. Dar în credinţa creştină trupul omenesc şi divin al Mântuitorului este supus condiţiei sacrificiului întru iubire. Este acest trup iubirea însăşi? Ce înseamnă sacrificiu întru iubire? Ce este sacrificiul în aşa fel încât apare ca o condiţie în sine a iubirii?