Legea iubirii creştine este credinţa creştină, iar iubirea creştină este vie prin credinţa creştină, de aceea încercarea de a determina credinţa creştină este în fond o încercare de a surprinde viul acestei credinţe. Poate fi surprins şi definit viul? Credinţa, în genere, este percepută ca fiind ceva ce are legătură cu sacrul. Şi totuşi sacralitatea icoanei, am văzut, este fixată de mijlocirea credinţei. Iar credinţa, la rândul ei, şi cea creştină la care facem referire aici cu atât mai mult, ţine mai curând de revelaţie, încât credinciosul, forţând puţin comparaţia, este un instrument prin care aceasta se dezvăluie. Aşadar sacrul este vizibil prin credinţă, iar credinţa prin credincioşi. Dar chiar şi revelată, credinţa apare mai mult ca parte a profanului în care s-a ivit şi de care, putem presupune, nici credinciosul nu se desprinde cu aceeaşi claritate a revelaţiei. Cu atât mai mult cu cât istoria confirmă efecte de adaptare a conştiinţei creştine la anumite condiţii politice, sociale sub forma ereziei şi mai puţin a ortodoxiei. Pe de altă parte, dogma credinţei include experienţa individualului în raport cu multiplul unic al unu-lui, piatră de poticnire a credinţei, însumată lumii şi legăturilor credinţei cu lumea.
(Care sunt aceste legături?) Unde localizăm credinţa creştină? Acolo unde locul însuşi este pregătit prin vocaţia trinitară a credinţei. Am vorbit despre stăruinţa acestei vocaţii în trup imanent şi transcendent al lui Hristos. De asemenea e cunoscut că, în fapt, orice icoană are în vedere prototipul, adică pe Hristos (vezi Sorin Dumitrescu), astfel încât atunci când ne-am întrebat asupra icoanei, scopul era să aflăm ceva despre stăruinţa în trup a ceea ce este sacru şi am sesizat preeminenţa credinţei în ducerea la bun sfârşit a acestui demers.. Acum vorbim tot despre stăruinţa în trup (a sacrului), raportându-ne la credinţa creştină însăşi.
Spunem că cineva este cu atât mai creştin cu cât credinţa lui este mai departe de obişnuitul ajutor pe care îl prevedem cu toţii, din partea divinităţii, ca răspuns al credinţei pe care o avem. Creştinul pare de neclintit în faţa obişnuitelor necazuri ale vieţii. Uneori oamenii spun despre el că este sfânt, mai ales atunci când îl raportează la trepidanta lume ce ne înconjoară şi ne influenţează. Creştinul face ca sfinţenia lui să dea o măsură acestei trepidaţii şi anume prin nemişcarea pe care sfinţenia o induce. Dar nu atât spaţiul este cel transformat în jurul celui credincios, cât timpul care apare de asemenea ca ceva de neurnit. Şi totuşi această atmosferă pietrificată nu are în vedere nimic morbid, dimpotrivă. Mesajul creştinului credincios are o particularitate uimitoare, funcţie de cel care receptează, aşa încât ascultătorul iese din cotidian, singularizându-se inuman la dispoziţia unei purtări de grijă atemporale şi ecleziastice. Această grijă ecleziastică pregăteşte şi îndeamnă la îndumnezeirea omului (Matei 5. 48).
O astfel de credinţă nu are rădăcini în lumea aceasta. Cerul îi dă înţelepciunea şi nestricăciunea eternă, dogmatică. Creştinul se confruntă atunci cu slăbiciunea lui cea mai mare, trupul, pământ al lumii în care credinţa lui este dar în care credinţa lui nu-şi are rădăcinile. Coborârea credinţei prin rădăcinile ei netezeşte evidenţa coruptibilă a lumii pământeşti. Această venire a credinţei subliniază impotenţa celor pământeşti şi calmul lor indiferent. Se afirmă în acest chip distincţia între impetuozitatea mundană a trupului şi trupul ca adăpost al credinţei, aşadar ca în-trupare, deci ca altceva. Întruparea sau vocaţia trinităţii sunt caracteristici esenţiale ale credinţei creştine. Faptul că ceva este altceva, întru credinţă, aparţine cerescului, Împărăţiei cereşti, este Cerul însuşi, adică locul în care vocaţia trinitară se manifestă întru înţelegerea, după puterea omenească, a Trinităţii. În tot ce are în vedere această înţelegere a lumii întru vocaţia trinitară, cerul este tot ceea ce îl poate pregăti pe om pentru înţelegerea Trinităţii, adică este maxima desfăşurare a vizibilului Trinităţii.
Prin coborârea credinţei avem Biserica pe care credinţa o susţine ca Împărăţie cerească, astfel încât Cerul ni se arată ca origine a credinţei creştine.
Prin coborârea sa credinţa aduce trupul creştinului la starea sa proprie. Această viziune stăruie în vocaţia trinităţii, aşa încât trupul creştinului nu mai este trupul său dinaintea coborârii, ci este chiar credinţa prin care divinitatea este ea însăşi un Trup coborâtor. Care este esenţa credinţei? Avem două dominante esenţiale ale credinţei, pe care am încercat să le surprindem până acum.
Acum însă, după cum s-a văzut mai sus, putem să ne prevalăm de o distincţie ajutătoare a credinţei pe care ne-o oferă creştinătatea. Credinţa întrupată. Trupul.