(Cele două dominante)

În oricare credincios creştin care se osteneşte să-şi urmeze credinţa, vedem mai curând sacrificiul în urma căruia trupul se subţiază de cele lumeşti. Asta pentru că “harului îi place să viieze într-un trup uscat” (s. m.), ne asigură Siluan Athonitul. Şi totuşi, atunci când vorbim despre alăturarea, chiar şi a acestui fel de trup, Bisericii, ea însăşi trup, ne referim la un altfel de subţirime a prezenţei, adică avem în vedere felul însuşi al Bisericii de a se alătura acestor subţirimi dintru ale lumii şi de a forma un Trup, un fel anume al Bisericii, recunoscut mai ales ca o întâmpinare, ca o a-plecare, ca o coborâre a însuşi scopului pentru care trupul se usucă spre mai viul împlinirii harului.

Coborârea aceasta întru împlinirea Bisericii ca vocaţie trinitară revelată (venită) în lume pune în criză religiozitatea însăşi a omului. Coborârea devine vizibilă şi viiază, adică este vie. Însă, religiozitatea, odată cu “recunoaşterea legii cauzalităţii”, ruinează “certitudinea întemeiată pe efectele salvatoare ale sacrificiului” (M. Eliade), adică prin credinţă obiectele sunt fie sacre, fie profane, iar omul este ţinut astfel de această tensiune, în lumea aceasta. Religiozităţii şi religiei le este propriu, după măsura omenească, ascultarea punerii de sine în locul divinităţii. “Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.” (Ps. 50, 21). Această punere de sine este una din determinările obiective ale oamenilor, chiar dacă, formal, divinitatea este considerată altceva. Criza acestei aşezări de sine este o criză a religiozităţii, în fapt o criză a sinelui, asaltată şi în acelaşi timp apărută odată cu credinţa creştină, ca Biserică.

Coborârea, venirea, numită de noi şi a-plecarea în lume, a divinităţii înseamnă desfăşurarea vocaţiei trinitare a ceea ce este aplecat asupra lumii prin însăşi plecarea din lume ca trup înviat din morţi. De ce coborârea, a-plecarea aceasta, este venire în trup? Răspunsul este “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Cu alte cuvinte, în esenţa credinţei în Dumnezeu Unul este prevăzută această coborâre fără de care credinţa nu se poate împlini (Ap. Pavel). Putem merge oare până într-acolo încât să ne întrebăm de ce esenţa credinţei consistă în a-plecarea în lume a divinităţii, adică în creştinătate ca împlinire a dreptei credinţe? Acest lucru este posibil numai în măsura în care înţelegem că a-plecarea în lume a credinţei este un act ce instituie accesul la desfăşurarea vocaţiei trinitare a divinităţii prin credinţă în taina sacrificiului. De ce e nevoie de o asemenea încredinţare? Coborârea întru credinţă ca acces la desfăşurarea vocaţiei trinitare impune Biserica drept măsură stăruitoare. A crede înseamnă atunci a avea acces la desfăşurarea vocaţiei trinitare a divinităţii ca sacrificiu stăruitor, venitiv, coborât, a-plecat, liturgic (măsurat), adică ecleziastic. Cum adică ecleziastic? Răspunsul este legat de credinţă. Credinţa creştină apare ca întrupare şi a-plecare măsurată, adică împărtăşită, adică în măsură să sesizeze palpabil, deci ca pe ceva real, dezvăluirea viului.

De aceea, biserica presupune sacrul rostit în inefabilul său ca fiind atât de prezent şi de viu, în aceeaşi măsură în care gravitatea pe care o presupun lucrurile ultime ale existenţei, naşterea, moartea sau credinţa, sunt iminente. Astfel, Biserica ne apare ca o nemărginire concretă exprimată stăruitor, sau mai bine spus, măsurabilă liturgic. Biserica stăruie astfel în duhul ei, duhovniceşte, printr-o obiectivitate iniţiatică, ridicând astfel de la sinele sufletesc pe oricare credincios, până la înălţimea unei înţelepciuni, să-i zicem, inocente sau ne-ştuitoare, asupra începutului în sine, ca fiind ceva concret şi exprimabil în cuvinte rostite într-un moment istoric dar pe care nu le mai putem ignora, ca şi cum ar fi însăşi lumea cuprinsă în acestea şi astfel în sinele celui care crede în ele, sine devenit duhovnicesc.

Ne referim desigur la Sfânta Evanghelie şi la cauza acesteia, viaţa şi cuvintele Mântuitorului. Biserica este materializată prin credincioşii ei, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, şi este vizibilă. Este, de asemenea, o prezenţă care revendică în realitate începutul lumii.

Dacă suntem vii şi în clipa următoare, aşa încât viul nu mai aparţine istoriei ci stăruie atemporal, este pentru că biserica înduhovniceşte sufletul. De aceea orice religiozitate se aşează, prin însăşi temporalitatea ei ataşată universalităţii sau umanismului de orice fel, în afara acestei înduhovniciri a creştinătăţii, a cărei origine este Biserica. Creştinul aparţine Bisericii şi este prin el însuşi Biserica, deoarece în credinţa lui stăruie accesul către vocaţia trinitară a divinităţii, revelată prin Sfânta Treime.

Back To Top