Prin candoarea chemării întru credinţă este descrisă Biserica în forma, niciodată străină, a revelaţiei şi depărtării. Atunci când Biserica înduhovniceşte treimic, credinţa dimensionează cu o blândă acuitate întreaga lume, înnoind-o, astfel încât prin creştinătate omul să poată cunoaşte noutatea în sine. Pentru că înduhovnicirea este locul geometric al noutăţii prin care Treimea, ca înţeles revelat, dimensionează definitiv lumea până la sfârşitul ei, aşa încât a-plecarea în lume a divinităţii, ca înduhovnicire ecleziologică, este o noutate, putem spune că esenţa noutăţii nu poate fi decât duhovnicească, iar noutatea exclusiv de natură ecleziastică.
Numai şi numai pentru că religiozitatea devine creştinătate, credinţa fixează aceste traiectorii lumeşti ale Treimii în materialitatea lumii (ca Trup Născut). Această fixare înseamnă dogmatizarea netemporală a Treimii prin acţiune ecleziologică asupra timpului istoric. Acţiunea ecleziologică survine ca urmare a coborârii, venirii sau a-plecării în lume a divinităţii. Creştinătatea este sacrificiu ecleziologic. Creştinătatea stăruie prin Sfânta Treime ca vocaţie trinitară pe pământ a Bisericii. Sacrificiul ecleziologic face parte din esenţa credinţei creştine.
Credinţa stăruie prin Cuvânt. După cum credinţa survine ca a-plecare sau venire în lume, şi este Biserică deoarece conţine sacrificiul ecleziologic, asemenea şi născutul impune îndumnezeirea omului câtă vreme creştinătatea este o transcendere a religiei însăşi. Credinţa creştină, pe lângă sacrificiul ecleziologic, în esenţă, este şi îndumnezeire.
Altfel spus, sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, ca îndumnezeire a omului, ţine de esenţa creştinătăţii. Ce ţine atunci de esenţa cuvântului, ca determinare atât de tainică, încât Hristos însuşi este denumit Cuvântul Întrupat?
Încrederea, determinată de candoare, apelează la folosul cuvântului. Ştim că religiile precreştine sunt confruntate (ca şi ştiinţa) cu recunoaşterea obiectivităţii, nelucrativă totuşi în privinţa începutului lumii, a legii cauzalităţii. Creştinătatea, prin sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, se întemeiază pe Cuvânt şi pe Treimea care presupune Cuvântul (Ioan). Lumea însăşi survine prin credinţa care întrupează cuvântul în sine. Această întrupare este Trupul Mântuitorului.
Prin Trupul lui Hristos, Dumnezeu este în Trup. În măsura în care sacrificiul ecleziologic întemeiază Biserica, credinţa creştină îndumnezeeşte şi împământeneşte, în acelaşi timp, Trupul Mântuitorului. Credinţa îndumnezeeşte, întru Sfânta Treime, şi face ca Trupul născut al lui Hristos să fie om şi Dumnezeu.
De ce divinitatea lui Hristos, a Trupului său, este percepută de noi doar prin mijlocirea sau stăruinţa credincioasă?
Mai puţin decât din neştiinţă, răspunsul la această întrebare este oprit mai degrabă de freamătul nemăsurat al unei rigori ce ni se impune. Ceva legat de fiecare dintre noi, în parte, şi tainic în acelaşi timp pentru toată lumea. Faptul că Trupul Său omenesc este şi divin solicită din partea noastră un simţ suplimentar, de întâmpinare.
Divinitatea şi omenescul Trupului lui Hristos sunt mijlocite şi de asemenea sunt însăşi stăruinţa credincioasă, aparţinând astfel, spre înţelegere, numai credinţei, prin aceeea că ea însăşi, credinţa, este Acel Trup. Şi astfel omenescul Trupului divin impune o dogmatică iminentă omenescului aşa încât omul să poată sesiza în trup lumea făcută, în integralitatea ei, sălăşluită şi adăpostită prin formele rânduite de încredinţare şi credinţă. Noutatea creştinătăţii fiind, de aceea, dimensiunea Trinitară prin care lumea capătă, pe lângă cele cunoscute, dimensiunea credinţei nu doar ca noutate absolută, ci şi ca Întrupare. Credinţa creştină transcende orice hazard religios.
Astfel, esenţa speranţei, în context creştin fiind cuvântul, este determinată de certitudinea cuvântului rostit ca referinţă şi devenire într-un prezent la care abia orice speranţă se poate raporta dogmatic.
Sacrificiul ecleziastic şi Trupul lui Hristos aparţin esenţei credinţei creştine, nedespărţite însă şi nestricăcios amestecate între ele, după cum este ştiut, ca tot ce adună laolaltă creştinătatea. Şi totuşi, când vorbim despre creştinătate, cuvintele noastre arată mai curând întregul, pentru ca percepând astfel lumea să ne putem poziţiona, în propria noastră credinţă, faţă de lumea însăşi. Căci scopul nostru este mântuirea pe care spre a o avea vorbim despre creştinătate ca despre ceva la care, în întregul ei, cu cele vechi şi noi, cu viii şi cu morţii, ne alăturăm şi suntem, în încercarea recuperării sinelui şi sufletului nostru, pentru Judecată, recuperând candoarea la care însuşi Mântuitorul ne îndeamnă spre a putea pătrunde în Împărăţia Cerurilor.
Atunci când vorbim despre sacrificiul ecleziastic şi despre Trupul lui Hristos nu putem ignora condiţia noastră păcătoasă şi condiţia noastră cu atât mai firavă cu cât încercăm să ne apropiem de aceste temeiuri ale lumii. Căutarea legată de legea creştină a iubirii trebuie ea însăşi făcută cu anume smerenie şi de aceea poate, uneori, ne-am avântat sau ne-am înverşunat cu mai puţină cuviinţă şi mai asemănători vieţii şi lumii acesteia decât candorii ce s-ar cuveni în preajma unor asemenea cuvinte. Pentru că, Mântuitorul însuşi o spune, nu poţi sluji la doi stăpâni, adică şi să fii îndrăzneţ la vorbe şi smerit până la tăcere. De aceea, creştinătatea ne învaţă, mai mult decât orice credinţă, că viaţa lumii acesteia este opusul candorii, nemaivorbind de sfinţenie care este altceva decât lumea însăşi.