Când vă obijduiesc cu aceste rânduleţe, Congresul liberalilor nu a decis încă, prin vot, democratic, nu-i aşa?, cine va fi starostele. Este sâmbătă, cer jos, apăsat de anxietăţi trezite şi de nişte discuţii prelungite despre cutremure. 4 martie, cifră fatidică. Ca să nu mai vorbim de o alta, trezeci şi trei, câţi ani sunt din 1977. La Congresul liberalilor nu vor fi seisme. De fapt, exprimarea corectă ar fi „ la congresele liberalilor”, pentru că sunt două: unul... „ordinar” (!) şi unul „extraordinar” (?). La unul, s-ar discuta „doctrină, direcţie, identitate”, la celălalt, concluziile şi clarificările teoretice vor urca şi spre o încoronare la vârf, prin verdict electoral „prezidenţial”.
Cei vechi şi cei noi
Mă joc puţin cu vocabulele, ca să nu fiu net ironic. Exprimându-mă sec, aş fi adăugat ceva şi despre „congresul liberalului” sau „congresele liberalului”, fiindcă amândouă (sau, mă rog, unul bifurcat) sunt dirijate, pornite şi regizate de unul singur pentru unul singur. Ei, nu chiar de unul singur, ci de el şi ai lui, contra altora (nu mulţi), cu ai lor (nu mulţi!). Congreusl va despica, prin urmare, ape doctrinare, separând uscatul de lichid, va forja concepte, se va ilustra prin distilerii de fraze – pentru că asta este specialitatea numărul 1 (nr. 2, nr. 3, nr...) a bravilor noştri liberaloizi de astăzi, din timpul celuilalt prezident, şi a celuilalt care a mai fost după ’90. Poate or fi fost şi înainte de ’90, dar senectutea mea galopantă nu mii înfăţoşează printre protagoniştii disidenţei anticeauşiste.
De asemenea nu vă ascund – scuze pentru precizarea infatuată şi inutilă – că agreez şi aş cam corespunde prin niscaiva date temperamentale orientării de atac economic, deschidere spre lumea civilizată şi venei (cave!) naţionaliste de sorginte Brătianu-Rosetti. Adică a celor vechi. Ăia ,”depăşiţii”, desueţii, istoricizaţii, din care rămân doar nume de străzi şi monumente superbe în bronz, precum copleşitoarea statuie gânditoare a lui Brătianu de lângâ Muzeul Literaturii.
Disidenţi de catifea. Zombi politici
Noi, epigonii, am prins, după ’90, chipuri de urmaşi în doctrină, după părerea mea nu chiar foarte îndepărtate de spălăcit şi piticenie. Un pic de bretonaj, niscaiva epigrame cu pipiţe la mare, vreo doi, trei disidenţi (de catifea, vorba lui Havel!), plătiţi (nu chiar foarte bine!) pentru denunţuri underground, vreo doi, trei gesticulanţi isteroizi, başca o legiune de „zoon la trans” piţigăiaţi. Zoon politikon, zooni (scuze!) politicaştri – în fapt zombi politici! Tot primul deceniu de după mişculaţiunile decembriste, liberalii noştri au fost hăituiţi cu întrebarea, absolut firească pentru un partid hăituit la propriu, „de ce nu faceţi procesul comunismului?”. Neîndoielnic răspunsurile (mustrătoare foc) trimiteau la necugetarea interogaţiei şi la necesitatea cumpănirii, a nepripirii, a rezolvării raţionale, pe cale paşnică... Răspuns la fel de legitim precum a fost acela oferit de Ion Iliescu când i s-a pus ceva în coaste legat de pierderea şansei din 1990 de a ne uni cu Basarabia. Şi-atunci trebuia să cumpănim... să nu ne grăbim ca nu ştiu cine feminin în nu ştiu ce masculin. Aşa am rămas aproape două decenii fără condamnări ale unui regim condamnat oriunde pe glob (în afară de Cuba, Coreea de Nord, Cambodgia şi alte ţări de mare lumină culturală şi democratică).
Complezenţi, împăciuitorişti, transigenţi
N-am avut oameni politici, n-am avut liberali de putere, suprafaţă teoretică, aplomb al iniţiativei, patrioţi, inteligenţi şi fervenţi. Au fost şi sunt. O veste rea: şi vor fi, ba chiar în număr mai mare, şi încă mai înteţiţi. Dar nu s-au impus pentru că filtrele... conductelor de accedere erau mai speciale, specioase chiar; controlul parvenirii sau al urcării meritate era straşnic, nu riguros, ci... viguros. Aşa ne-am procopsit cu staff-uri şi prezidii în care mocofani bâlbâiţi, pauper intelectual ilustrau prelungirea diminuată de astăzi a oratoriei ciceroniene, a bărbăţiei patriotice şi a caracterului de bronz ale liberalilor de la paşopt până la 1933. Ici–colo, prin parlament, câte-un bon-viveur cu aliură paradoxală, dar total ineficient – „cazul” Paleologu – şi alţi câţiva cu bună articulaţie mondenă, complezenţi, împăciuitorişti, transigenţi (atenţie la cuvînt), cu îmbăţoşări polemice mai vagi, vizând strict culpe contemporane de toţi afurisite.
Relaxanţi şi mandolinanţi
Cu ce o să ne alegem acum? am spus: cu precizări de doctrină, identitate şi concepte... cu strălucite bla-bla-uri şi cu indicări de bau-bau-uri. Mai avem şi competitori care de care mai... relaxanţi (!), mai... mandolinanţi (!?), mai bretonaţi, tot volintiri şi parfumaţi cu odicolon fin, învârtoşat cu adieri de petroleum. Cred că va ieşi Crin (cum îi spun, alintat şi fără patronim, prietenii ciutaci şi, tot întâmplător, acele prezentatoare de la Antene), fiindcă s-a vorbit serios în teritoriu, a fost „probagat” copios de media românească „imparţiale”. Şi mie mi-a plăcut, mai ales în scenele în care împărtăşea cu lacrimi, sărituri de minge şi breton umezit aparenţa de succes a lui Geoană la primele comunicate de la ora 9.00. Nu pot să vă ascund, iertată-mi fie slăbiciunea omenească, fidelitatea de ataş la motocicleta PSD în alegerile prezidenţiale. Iar ca profesor de română, efectiv exult când îl aud cum îşi întrece competitorii in glumiţe de berărie valahă despre... pipiţe la mare, ravagiile alcoolului şi cam cum e cu bacşişul la chelneri şi coafeze. Opresc aici prima parte a unor gânduri despre un centru dreapta necesar. NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea