Ajunşi la jumătatea Mărţişorului, harpia (scorpia, vitrega) de iarnă dă semne de molcomire. Poezia iernii va face loc lirismului de primăvară. Am pomenit de poezie, numai datorită sugestiei argheziene din cuvântul „Mărţişor”. Altfel, mila mare a lui Dumnezeu să se reverse diluvial asupra noastră! Bicisnicia şi cenuşiul, noroiul şi urâtul înhaţă realităţile de afară şi stările dinăuntru, cu egală putere. Disarmonia, ca să vorbesc elegant, oraşelor şi satelor noastre este apăsătoare, dureroasă şi ştiută până la a intra în folclor.
Cele dinlăuntru, intrate şi ele nu numai în folclor, ci şi în proverbe sunt la fel de cunoscute dar nu sunt dureroase şi apăsătoare. Prostia nu doare. Minciuna este profitabilă. Şi alături de ele, megieşe de asemenea cu defectele româneşti diagnosticate clinician încă de la Dimitrie Cantemir încoace – lenea, hoţia, oportunismul şi trădarea din „interesul poartă fesul”, invidia – stau amnezia şi şmecheria. Uitarea şi păcălirea.
Prima – împinsă până la ignorarea rădăcinilor şi a propiei reale biografii; a doua – aliindu-se cu frivolitatea (uşurătatea), mergând până la furatul căciulii. Urgisiţi de nişte netrebnici (şi în sens etimologic, şi moral vorbind) ne căinăm vicisitudinea, uitând că sunt „de-ai noştri”, ridicaţi dintre noi, reprezentativi pentru o mare parte a boborului, aleşi de cel puţin o treime dintre cetăţeni. Exact de aceia care se jură că nu i-au gratificat cu ştampila. În ’92, câţi îl alegeau pe Iliescu şi pe majoritatea care astăzi sunt în PSD şi PDL? Ticăloasa dar necesara amnezie ne vătuieşte cu bulbuci de fum uriaşul procent obţinut de stânga securisto-comunistă de atunci, revopsită bălţat mai târziu: aproape... 90%! Se sparie gândul!
Astăzi, toţi, dar absolut toţi aceştia se plâng de... toţi, dar absolut de toţi cei de atunci care, bineînţeles!, bineînţeles!, sunt tot la conducere. Uităm, fiindcă e tare convenabilă amnezia, că şi noi, mulţi dintre noi, suntem tot aceiaşi, înţepeniţi în sublime calităţi de caracter şi de... trebnicie, adică de absorbantă iubire pentru muncă, iniţiativă, competiţie, corectitudine, iar cei care eram cum eram in 90 - şi cum suntem şi acum - eram cei dinainte de ’89 (oho, ce noutate!): înfricoşaţi, placizi, înregimentaţi, „unic popor muncitor”, răbduriu foc, din rândul căruia s-au ridicat vreo 4 (patru) milioane de informatori, miliţieni şi alte sinonime de slugi şi vătafi, de care în ruptul capului nu ne mai amintim. Nu vrem să ne amintim.
Şi, deci, nici... n-au existat. Îl tot cităm pe cel puţin echivocul, cumplitul stalinist care a fost Brucan cu aserţiunea lui de nu multe parale: „ne trebuie 20 de ani să...”. Parcă vezi cîte un flecuşteţ biped, luând câte o postură de gânditor de la Hamangia şi articulând cu gravitatea cerută de sentinţele apocaliptice profeticele vorbe: „şi cum zicea Brucan, ne trebuie...”. Aşa e, ne trebuie, ne treb... nicie, netrebnici, netreabă. Dar pârdalnica de amnezie îşi face iţită parşivenia şi pe aici, chiar în cazul lui Brucan. NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea