Legea creştină a iubirii (XIV)

Câtă vreme ne raportăm la Biserică şi la Trupul lui Hristos, a pune întrebarea referitoare la credinţă înseamnă a nu avea altă perspectivă decât întruparea credinţei. Pentru că, în fapt, despre asta este vorba şi nu despre credinţă în general care, până la şi după Hristos, este un concept ce nu şi-a revelat nicicând esenţa, chiar dacă mereu a fost definibil. Rămânem la ideea că abia credinţa creştină poate defini esenţa credinţei deoarece oricare altă perspectivă ignoră evenimentul prin care credinţa s-a revelat în caracteristica ei fundamentală de temei al lumii. În general, credinţa are în vedere o credinţă anume, bazată uneori pe simplitatea unui cuvânt, a unui sentiment sau a unui fapt. A crede în prietenie, de pildă, înseamnă a da viaţă, adică a fi mereu pregătit să defineşti, în ritmul respiraţiei, acest sentiment. A da viaţă înseamnă totodată şi a te încredinţa acestui sentiment cu aceeaşi credinţă cu care acest sentiment te face să fii încrezător. Cu alte cuvinte, credinţa este întruparea celor ce ne fac să fim încredinţaţi şi încrezători.

Cum adică întruparea? Întrupare a credinţei este considerat, în cazul nostru, credinciosul. Se spune despre un astfel de om că este o întrupare a credinţei fără a specifica neapărat ce prevede credinţa lui. Am putea spune că de fapt e vorba despre o credinţă necredincioasă în fond, câtă vreme şi despre un câine putem spune acelaşi lucru. Cuvântul credinţă se dovedeşte suficient de interpretabil. Dar nu înseamnă asta că nu poate accede la propria esenţă, ci mai curând că este folosit, şi limba are propriile legi, astfel încât a-i revela esenţa presupune a-l căuta doar acolo unde esenţa aceasta este disponibilă, chiar dacă cuvântul şi-a arătat şi îşi arată necurmat disponibilitatea.

Deci care ar fi credinţa celui credincios, în aşa fel încât credinţa lui să poată, în orice moment, să fie percepută ca fiind întemeiată pe propria esenţă, legitimând astfel credinciosul, în actele sale, ca pe un întemeietor. Această credinţă, putem spune, este credinţa prin care lumea stăruie în întruparea ei. Întruparea credinţei în ceva anume este definită prin lumea pe care credinţa însăşi o întemeiază. Dar noi nu această lume o avem în vedere, ci întruparea credinţei. De aceea credinţa, nemijlocită, căci despre o astfel de credinţă e vorba, ne-lumească, am putea-o gândi ca întrupare a credinţei, dacă aşa ceva s-ar ivi în lume cum, istoric, s-a şi ivit în persoana lui Hristos. Cu toate acestea, nimeni aproape nu mai vede credinţa ca pe ceva întrupat, nici chiar creştinii. Suntem cu toţii la fel de departe de esenţa credinţei ca atunci când, pe bună dreptate, esenţa acesteia era manifertată ne-esenţial (Facerea) în anumite forme indiferente. Este vorba de credinţa Legii, credinţa precreştină sau credinţele păgâne. Problema nu este de ce credinţa a fost gândită ne-esenţial atunci, noi ne întrebăm cum se face că această gândire persistă acum, inclusiv prin ceea ce se numeşte creştinism? De ce întruparea credinţei este privită astăzi doar ca reprezentare a credinţei, şi facem referire aici, de pildă, la săvârşirea tainei împărtăşaniei, când anumiţi creştini consideră pâinea un simbol al Trupului şi nu Trupul lui Hristos.

Cum am ajuns să considerăm că ceva viu este reprezentarea viului, adică nu este viu? Privită istoric, evoluţia conceptului de credinţă creştină ca devenire a credinţei religioase are parte de multe “rupturi” şi îndepărtări de la ceea ce numim întruparea credinţei, adică acel concept prin care numim credinţa ajunsă în puterea de a-ţi revela esenţa. Faptul implică, prin definiţie, inclusiv o îndepărtare de la credinţa însăşi (credinţa cea dreaptă), de neconceput în ideea revelării credinţei, dar care se întâmplă tocmai din cauza acestor rupturi/îndepărtări al căror reper implicit, odată cu întemeierea creştinătăţii, este însăşi întruparea credinţei, în vreme ce în perioada precreştină, manifestându-se pe drept cuvânt într-un sistem al simbolisticii, erau percepute ca sentimente religioase de aşteptare administrate de Lege.

În aşteptarea precreştină sau necreştină de astăzi, întruparea credinţei este intangibilă şi blasfemică. Şi totuşi ea este prezentă prin protopărinţii noştri, prin Patriarhi şi Proroci.