Din pricina unui embargo absolut justificat sunt în situaţia de a-mi căuta câte ceva de citit la biblioteca pentru copii şi, mă rog, tineret, loc în care cineva rătăcit pe acolo dintr-un motiv sau altul poate avea experienţe destul de neplăcute. Interdicţia mai sus pomenită mă obligă să frecventez această mică (la propriu) oază de cultură destul de des, având în vedere că şi cărţile (cu greu pot fi definite ca volume) sunt foarte micuţe (şi asta pentru că, în general, tot omul care aude cuvântul volum se gândeşte instantaneu la ceva mare şi încăpător).
Fructuoase decepţii abisale
După câteva fructuoase decepţii gen „Casa abisului” (un mare succes editorial, pe lângă care orice năzbâtie literară semnată Victor Sterom ar putea deveni instantaneu un bestseller), sau „Vocea din zori” (alt sughiţ grafologic foarte premiat al aceluiaşi autor), cum spuneam, după aceste două deconcertante experienţe, m-am încăpăţânat să scotocesc printre rafturi. Am descoperit un bestseller adevărat, pe bune, care, în plus, părea un volum. După ce am citit tot (dar absolut tot) ce scria pe faţa şi pe dosul coperţilor (mereu fac asta), am hotărât că poate fi o lectură satisfăcătoare pentru o săptămână, iar în cazul (puţin probabil) că aş fi putut lua plasă, mi-am luat şi un clasic Asimov, feliat în mici bijuterii literare care, ca şi bijuteriile adevărate, obişnuiesc să producă tot felul de senzaţii şi idei.
Urlete, muci şi scuze
În fine, convinsă că, date fiind condiţiile, am făcut cea mai bună alegere, descopăr raftul (situat, ce-i drept, la înălţimea unui copil de 14 ani) plin cu toate atlasele şi - într-adevăr - volumele pe care vrei să le studiezi acasă, liniştit. Bueno, asta nu se poate. Şi nu se poate pentru că sunt lucrări destinate consultaţiilor in situ, la mese ample şi ospitaliere. Nu rezist tentaţiei de a răsfoi un superb album cu foi de mătase (despre care aveam îndoieli că există) şi mă aşez la o masă, cât mai departe însă de un grup de copii foarte animat şi într-o continuă foială. Cum de ceea ce ţi-e frică nu scapi, la nici un minut, mă trezesc împroşcată de mai mult de jumătate de recipient de ColaCao, două şerveţele cu antetul Aqui mismo (chiar aici) - un restaurant faimos pentru înduioşătoarea lui lipsă de clienţi - şi două mâini cam jegoase, dispuse să şteargă tot acel dezastru. Urlete, muci şi scuze ale părinţilor incomodaţi de faptul că nu pot face faţă cu o oarecare demnitate acestor, pasă-mi-te, accidentale crize ale propriilor odrasle. Sunt incidente care se pot întâmpla frecvent în mai toate bibliotecile pentru copii din Spania.
Criaturas
Foile nefericitului album pe care-l studiam încântată nu mai erau atât de mătăsoase, totul devenise o masă lipicioasă absolut dezagreabilă, motiv pentru care m-am grăbit să părăsesc locul crimei, cu speranţa că bibliotecarul, care se apropia aferat, nu mă va acuza pe mine de ColaCao, de copil care ar trebui lovit sistematic sau, chiar mai rău, de folosit şerveţele şterpelite dintr-un restaurant unde nu vine nimeni. Mă consolez rapid cu ideea că pot consulta toate acele albume într-o zi când toate acele creaturi (în Spania se foloseşte mult termenul criaturas pentru copii de 4-5-6 ani) se vor afla în locuri mai potrvite pentru ele şi mă îndrept spre ieşire.
Traiectoria părea scurtă, un îngust dar amabil culoar, mărgnit pe o parte de rafturi cu cărţi (de înălţimea unui puşti de 14 ani nesatisfăcător dezvoltat), iar pe alta de mese înăbuşite de cirezi de puberi, nesatisfăcător educaţi. În fine, mă împiedic de un rucsac şcolar imens şi, în fix acel moment, foarte periculos.
Un suav tsunami
Natural, îmi scapă un ”joder, tio!”, care declanşează în rândul părinţilor (ocupaţi până atunci să cureţe băltoace de iaurt şi alte deranjuri) un suav (şi de asemenea legitim) tsunami reprobator. O tânără mamă a încremenit câteva secunde cu un scutec în mână (un scutec preaplin de ceea ce conţin scutecele) şi, în secunda următoare celor câteva anterioare, izbită de miros, rosteşte un „joder” mai discret, însă perfect auzibil. Sunt salvată, gândesc, nu fără vizibilă satisfacţie, dar n-a fost, n-a fost aşa... Ghiozdanul răsturnat din impardonabila mea neatenţie a răspândit pe ceea ce mai rămăsese din culoar o apreciabilă colecţie de fotografii pornografice. Stăpânul (sau mai bine zis sclavul) lor şi-a închipuit că poate să facă pe deşteptul cu mine într-o disperată încercare de a stăvili râsul şi comentariile celor care savurau scena (şi erau mulţi, inclusv creaturi care, în inoculata lor dorinţă de a fi de ajutor, adunau de zor acele cartonaşe colorate şi lucioase, oferindu-le părinţilor, evident jenaţi).
Înaltă, zveltă, blondă... sau celebra specie umană
A fost pentru prima oară după multă vreme când m-am bucurat că sunt înaltă, zveltă, blondă şi expresivă. O tipă bine (detest falsa modestie) - care ştie să te facă, doar privindu-te, să te întrebi dacă faci încă parte din celebra specie umană (gracias, Nino, oriunde te-ai afla) - iese bine mersi din aproape orice situaţie incomodă. Nu vreau să insist totuşi pe nişte calităţi personale, care ar putea fi, la urma urmei, închipuite, dar l-am liniştit pe dobitoc (un nostalgic, în maniera lui scabroasă...) cu blândeţe şi (multă) ironie maternală. Am ieşit în aplauzele inexistente dar aproape auzibile. (Patetic, ştiu!...).
Veste bună, veste rea
Vestea bună e că ceea ce aţi început să citiţi se vrea o recenzie de carte. Vestea proastă este că n-am scris în viaţa mea una şi ceea ce citiţi (dacă citiţi) nu pare să semene (nici chiar în opinia mea) cu ceea ce marea majoritate ştie (sau crede că ştie) că trebuie să cuprindă o recenzie de carte. Evident ar fi util să se pomenească, măcar o dată, numele şi autorul cărţii în chestiune, şi cred că e timpul să vă informez că există o carte - despre care „The Guardian” a scris că ”poate veţi concluziona că este foarte difcil să vă imaginaţi o lucrare mai bună de divulgare ştiinţifică” - al cărei autor, Bill Bryson, este un tip care se încăpăţânează să abordeze teme ucigător de plictisitoare, cum ar fi geologia, fizica şi chimia, însă o face în aşa fel că totul capătă sens şi devine, în sfârşit, de înţeles. Ideea cărţii, de fapt întrebarea principală, este „cum ştim ceea ce ştim”. (continuare şi sfârşit în numărul viitor)