Odată îndepărtată de întruparea ce îi poate revela esenţa, credinţa se supune reprezentării, fiind definită astfel de o reprezentare ca în cazul euharistiei a cărei săvârşire ajunge să fie considerată un simbol. Astfel credinţa ajunge să fie epuizată de actul reprezentării prin care ea însăşi apare o credinţă în măsura în care are un sens funcţie de actul reprezentat, adică funcţie de ce apare ca fiind de crezut. De aceea credinţa este epuizată (manifestă) în reprezentare, de unde avem că însăşi credinţa este, în adevăr, doar reprezentată. Credinţa, e drept, capătă o anume rigoare mai ales atunci când survine în forma unui cod al Legii ce astfel se poate livra pe sine ca reprezentant al lumii.



Când vorbim despre credinţă ca despre ceva întemeiat pe o stare de evidenţă (Moise, cârtirea poporului ales, schismele, erezia ulterioară) avem în vedere îndividualitatea omenească în relaţie cu credinţa, în sensul de reprezentant al propriei credinţe. Asta înseamnă că raportarea se face la ceva viu, dar pe care individualitatea fiecăruia îşi pune amprenta înstrăinându-l de credinţa în sine, chiar dacă - sau tocmai asta se întâmplă - îl apropie de om prin ceea ce numim umanism. Fireşte, recunoaşterea plenară a individualităţii din perspectivă umanistă atrage după sine evidenţa celor văzute. Efectul acestei recunoaşteri ca evidenţiere a lumii acesteia este la rândul ei o credinţă prin care individualitatea şi evidenţa decurg iminent una din cealaltă asemănător falsei noutăţi şi probei acesteia ca determinare a ştiinţei. Din această perspectivă, proba credinţei fiind supusă iminenţei vizibilului, transformă credinţa în informaţie.

 

Evidenţa (vizibilul), pe de altă parte, este susţinită de acel fel al lumii de a fi care, prin chiar evidenţa în sine, atunci când credem în Dumnezeu, întru iubire, excede evidenţa însăşi.

Şi atunci credinţa aceasta de la care omul aşteaptă şi primeşte un sens apare în timp, adică în cea mai cumplită mărginire a oricărei evidenţe, ca fiind ea însăşi originea evidenţei, deci ne-evidentă şi prin aceasta incapabilă de un remediu al lumii însăşi deci şi a păcatului, o evidenţă în care lumea, temporal, este o întrupare a celor lumeşti.

Efectul mărginirii temporale a lumii se răsfrânge asupra oricărei credinţe mijlocită de reprezentare sau simbol prin aceea că, oricât ar fi de reprezentative, aceste credinţe nu pot percepe un sens decât prin temporalitatea pe care lumea o presupune. Cu alte cuvinte, timpul rămâne permanent o necunoscută căreia i se caută soluţii religioase şi în aceeaşi măsură ştiinţifice, în vreme ce pentru creştinătate timpul este anihilat de eternitate. Într-una din predicile sale, părintele Teofil Pârâian insistă asupra faptului că Raiul începe din timpul vieţii pe pământ.

Cum se iveşte credinţa, fără să fie reprezentată, fără să fie simbolizată, în sânul evidenţei celor văzute? Ce sunt cele văzute, ce este această evidenţă?

Divinul este stăruitor întru credinţă. Credinţa este stăruitoare la rândul ei. Lumea este mereu fixată la limita transcendenţei, mereu umană, mereu omenească. Numai creştinătatea este nemijlocit omenească şi divină până la cunoaştere şi înţelepciune. Oricare altă credinţă se destăinuie prin cunoaştere, practică înţelepciunea sau cade în uitare şi rămâne necunoscută. Ceea ce este tainic se arată în faptele Celui Venit. Credinţa este astfel cu putinţă în adevăr şi stăruie prin dreptate şi rigoare. În acest fel lumea devine şi este un sistem de referinţe unduitor.

Şi acum: în ce fel apare credinţa absolută între cele văzute. Îngerii mai întâi prevăd asta şi apoi desăvârşirea pregătitoare a Duhului Sfânt. Deoarece credinţa are un legat mereu anunţat, mereu aşteptat, dar desăvârşit numai în Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt orice credinţă este potenţial împlinită, este abruptă, este luată prin surprindere de însuşi cel care crede, este mereu întrebătoare de moarte, mereu raportată inventiv la moarte şi tautologic la viaţă, căci nu cunoaşte Învierea. În credinţa Mântuitorului stăruie Treimea: Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Credinţa împlineşte vocaţia Treimii, vocaţie survenită şi revelată lumii celor văzute, prin Fiul.

Back To Top