Un om îngenunchiat, umilit, disperat, rugându-se pentru a i se mai da o şansă ca să supravieţuiască – un tablou omniprezent, statornic în România. Puternicul în faţa căruia contribuabilul se roagă cu ochii mari, disperaţi, înlăcrimaţi, nu este altcineva decât domnul comisar de la Garda Financiară. Comisarul de la Garda Financiară din România este o prostituată care a făcut din supt un scop în sine, un ţel în viaţă, un hobby imoral legalizat aplicat cu cinism într-o perioadă în care contribuabilul, românul, cetăţeanul de bună credinţă, plătitorul de impozite şi taxe nu mai supravieţuieşte, de fapt, decât legat la perfuziile unei speranţe înşelătoare, inconştiente - că blocajul fiscal va trece.
Nu ştiu cum e în ţară, dar la Prahova, inchizitorii de la Garda Financiară ar trebui executaţi public, împreună cu cei care îi trimit în aceste vremuri sinistre ca să producă şi ultima brumă de bani munciţi cu sudoare de la micii întreprinzători muribunzi. Aceste personaje bugetare aplică, în aceste zile, razii ample, unde dau amenzi vecine cu demenţa. Sutele de milioane de lei vechi sunt scuipate pe procesele verbale de control fără milă, remuşcări, ori, pur şi simplu, bun simţ. Nu putem vorbi despre umanism atunci când pomenim o meserie ca aceea de comisar la Garda Finaciară. Aceşti infractori-cămătari-recuperatori-portărei legali ai statului român se dedau la cele mai mizerabile tertipuri pentru a aduce bani la buget, într-o ţară în care suta de lei a devenit ceva sfânt, bucolic.
Într-o perioadă în care numai eu cunosc cel puţin zece amici care nu numai că şi-au trimis angajaţii acasă, şi-au pierdut maşinile către societăţile de recuperare tocmite de leasing, dar, efectiv, nu au ce să mănânce, câţiva cretinoizi siniştri de la Garda Financiară Prahova, aceşti bugetari transformaţi în dumnezei ai sereleurilor neamului, care deţin vile de lux şi maşini tapiţate cu piele, conturi şi venituri la negru incredibile, care nu au făcut cu mintea lor un leu de când i-au avortat mamele lor pe acest pământ, au îndrăzneala să iasă la produs bani din amenzile date celor care mai îndrăznesc să viseze că în România patronul de sereleu este motorul economiei neamului şi că trebuie să fie respectat de licheaua de stat român.
Angajaţii respectivi ai domnului stat care îţi blochează conturile cu o rigurozitate germană, dar uită să dea înapoi beneficiile eventuale datorate către firme cu o nesimţire latină, pentru a completa impotenţa statului român de a-şi gestiona resursele, dau iama în rândul firmelor care nu îşi mai trag demult nici măcar sufletul, majoritatea fiind blocate, disperate, năruite de forfetar, îngenunchiate de controale, taxe, obligaţii, salarii, chirii, şi multe altele. Statul român asasinează întreprinzătorul, trage disperat cu dinţii să asigure competenţa fiecărei încheieri de lună bugetară, pentru pensii, stimulente, salarii şi alte obligaţii, pe cârca celor mici, care au îndrăznit să viseze că în România se poate conduce o firmă în mediul privat român, de la care să speri că îţi poţi întreţine familia şi trimite copiii la şcoală, fără să fii angajat la stat cu pile şi intervenţii.
Să trimiţi acum Garda Financiară la produs mi se pare, pur şi simplu, o blasfemie demnă de lapidare, o măsură antiumană, o atrocitate fără margini.
Săptămâna asta a început lumea să sune la redacţie - 60 de milioane într-un loc, 40 în altul, 200 în altul. Pentru ce? Acordaţi-mi câteva secunde să vă povestesc ceva demn de inchiziţia Evului Mediu. Un comisar intră într-un magazin de cartier. Cere un pachet de ţigări. Vânzătoarea trece cu aparatul de scanat codul de bare, ia banii şi, în timp ce se printează bonul (deja înregistrat prin scanner, normal!) întinde pachetul de ţigări. În acest moment, şmecherul de la Gardă scoate legitimaţia şi spune ceva de genul: „Suntem de la Garda Finaciară, cum vă permiteţi să îmi daţi ţigările fără bon?”. Femeia, speriată, îi arată bonul care tocmai se printa. Nimic! Bugetarul aflat în rol de Budha, Allah, Dumnezeu îi argumentează că trebuia să primească în mână şi bonul în momentul în care primea pachetul de ţigări, iar această contravenţie face cam 60 de milioane de lei vechi. Adică cât toată marfa din magazinul nefericitei. Care, la auzul unei asemenea mârşăvii, a adoptat măsura de protest specifică patronului român la auzul unei amenzi de la gardă: a leşinat!
Alta tot de săptămâna asta: Intră garda, pronunţă cifra de 200 de milioane amendă, dar, pentru că e de treabă, acceptă să primească PE LOC 40. Dar pe loc, nu mâine, pentru că mâine nu mai e de acord cu o astfel de concesie. Patronul a plecat disperat, s-a împrumutat la prietenii lui la fel de falimentari ca şi el, cu stres, rugăminţi, asigurări, plânsete, şi a achitat nenorociţilor amenda. Acest patron nu are ce să mai mănânce acasă, la propriu. Adică are frigiderul gol, întreţinerea neplătită, firma fără comenzi, oamenii daţi afară aproape toţi, iar puţinii care mai sunt nu şi-au mai luat salariul, are datorii, iar acum vrea să-şi închidă firma. A, încă ceva. Are o maşină modestă, la care plăteşte de trei ani rate. Mai are 8 luni până la achitarea integrală, dar nu a mai putut plăti de vreo 3 datoria lunară către leasing. Urmează să îi fie luată maşina. Cei care l-au controlat, nu vă gândiţi că i-au găsit vreo evaziune fiscală, vreo ilegalitate strigătoare la cer. Nu! Nemernicii scatofagi de la Garda Financiară te izbesc cu o sută de milioane pentru greşeli minore. Adică chiar dacă ai taxele plătite la zi tot poţi lua două sute de milioane fără drept de apel. Fără un control prealabil, ca în Occident, cu sfaturi, după care să revină în două săptămâni, aşa cum cred că ar fi normal, să verifice dacă ai reglementat neregulile sesizate de comisarul de bună credinţă. Nu! În România, Garda Financiară e ca radarul. Am intrat, te-am prins, te-am ras.
Trebuie să mai specific ceva: cei care i-au controlat pe amărâţii de mai sus care vor intra în faliment, trăiesc un vis frumos pe care numai un angajat la Garda Finaciară îl poate trăi.
Suboamenii care au reuşit să închidă câteva firme prin amenzile date, adică au lăsat oameni pe drumuri, sunt nişte nesimţiţi bugetari care au vile de lux, maşini de fiţe câştigate, desigur, din salariul lor de angajaţi cinstiţi la stat.
Cu scuza că sunt trimişi „de sus” să strângă bani pentru pensii şi salarii, scatofagii de la gardă nu mai au noţiunea banului muncit. Pentru ei, 50 de milioane înseamnă o cifră. Pentru noi, cei de pe partea cealaltă a baricadei, înseamnă, nu de puţine ori, banii care ne rămân, curaţi, după luni de zile de muncă. Un comisar de la gardă sare uşor de o sută de milioane pe lună, dacă punem şi şpăgile. Asta când nu dau câte un tun de miliarde. Ar fi multe de spus, cu toate că incredibilul, indignarea din sufletul meu, nedreptăţile la care asist zilnic în această ţară ar fi trebuit să mă imunizeze demult. Vă promit că voi reveni cu alte cazuri şi, totodată, vă rog să îmi povestiţi şi voi, chiar şi sub protecţia anonimatului, experienţele trăite cu aceşti oameni plătiţi din banii noştri, cei care ne dăm în fiecare zi nervii, ficatul, sănătatea în general peste cap pentru a supravieţui în jungla mediului privat. Vom publica tot.
Vă mai promit ceva, nu ca director de editură, ci ca simplu jurnalist cu facultate în domeniu: până ies la pensie, îi asigur pe domnii comisari că tot vor beneficia din partea mea de un flagrant filmat şi dat pe toate posturile naţionale şi locale cu şpagă luată de cei care pot fi consideraţi, astăzi, inchiziţia IMM-urilor din România. Ca să ne distrăm şi noi, nu numai ei.