Duminică de doliu în Polonia. Adică, o zi de durere naţională, de tristeţe resimţită adânc de toţi. De toţi polonezii, în primul rând, şi apoi, sau alături, de ţări, popoare, indivizi care ştiu să respecte valorile raţiunii, ale vieţii trăite în demnitate şi curăţie, în credinţă şi adevăr. Nu-s chiar complet relativizate - deşi se încearcă abitir pe meridianul Dâmbului şi al Dâmboviţei să „ne râdem” de toate – vorbele şi realităţile mari numite în fraza de mai sus.
Sunt naţii şi filosofii morale care nu acceptă să coboare sub o ştachetă, care preferă moartea în locul batjocurei, sacrilegiului sau al injustiţiei flagrante. Să zicem că, de ochii lumii şi de gura presei internaţionale – care, fie vorba între noi, ne-a prins în câteva formule sumare, standard, şi nu dă doi bani pe noi, cum nu dăm nici noi pe noi – am decretat duminica aceasta zi cernită.
Vă închipuiţi jale în casa Tanţei şi a lui Costel. O să vedeţi mai la vale că nu intră în calcul celebra vorbă „ei cu ale lor – şi cu morţii lor – noi cu ale noastre, şi cu morţii noştri. Reamintesc un lucru ştiut de toţi cei care vor să ştie, plictisindu-i pe cei care îl ştiu, fără să vrea... să-l ştie: 22 000 de ofiţeri rezervişti au fost împuşcaţi scelerat în pădurea de la Katin. Se spune, documentat, că reprezentau spuma, floarea, elita intelectuală a polonezilor. Elita unui popor mândru, distins, cu realităţi şi ambiţii nobiliare, străvechi, călăuzit de o busolă de valori religioase şi morale cu ac neşovăitor. Sovieticii – Stalin, tătucul grijuliu, iubitor de cultură, de copii, ca nimeni altul – i-au secerat până la unul.
Au găsit după aceea tot felul de alibiuri, deghizări strategice – când n-au recurs la măsluiri flagrante, de felul atribuirii orbilului masacru... nemţilor. Toţi rezerviştii au fost împuşcaţi pe la spate cu pistoale... germane, rămase la ei – la vajnicul popor al taigalei - din primul război. Au fost omorâţi profesori, artişti, prelaţi, oameni de ştiinţă, ingineri, o naţie, cum se spune, decapitată. Lovitura mojică, ba chiar ticăloasă a mujicilor şi a Kremlinului a mers la ţintă.
Taigaua, pulberea orientală şi cizma trăznind de pestilenţe a unui neam milenar nespălat şi abrutizat de vodcă lovea cumplit nobleţea de sânge, credinţă şi ideal a unei ţări care le-a stat mereu în coastă. Iar aici, complexele adânc înrădăcinate ale invidiei pe cel mai spălat, mai muncitor, mai bogat în zestre lăuntrică se compensau, prin crimă, la modul devastator. E cum ai avea, la noi, în megieşia unui gospodar ca aceia nemuriţi de Creangă în Amintiri, cocioabele nenorocite ale unor tuciurii beţivi.Dar acestea sunt lucruri cunoscute. Tragedia morţii a încă unei elite în acelaşi loc nu poate fi descifrată în mecanismele ei de simbolistică încifrată.
Tocmai începuse revirimentul polon, marcând finalul crizei – lucru singular într-un context aproape general de crahuri şi neputinţe - când a survenit această dajdie, cumplitul accident în care au căzut victimă cei mai aleşi fii ai culturii – inclusiv politice - poloneze. Şi în privinţa aceasta suntem de acord. Altercaţiile, mârâielile şi resentimentele încep când e vorba de stabilirea vinovatului. Bun - zic urmaşii veniţilor pe tancuri şi drăgălaşele lor sluguţe -, compătimim cu poporul polon, renunţăm dumincă la grătare, picurăm chiuit o lacrimă, cu grijă să nu cadă în paharul cu molan strămoşesc – dar de ce să ne legăm de sovietici? Nu sunt puţini cei care vor gândi sau vor zice aşa. Dintre ei, mulţi sunt oameni „serioşi”, cu o hazlie oratorie naţională. NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea