Legea creştină a iubirii (capitolul 2, II)

Întruparea credinţei se împlineşte în Duhul Sfânt, dar pentru oameni ea apare, se iveşte, stăruie, în măsura în care indezirabilul nevăzutelor – moartea şi smerenia – care fac nevăzută lumea însăşi, prin natura sa, conferă Trinităţii stăruinţa a-plecării în lume, iar prin moarte, ca aparţinătoare de cele nevăzute, face ca Sfânta Treime să fie chivernisitoare şi a morţii.

Prin indezirabilul celor nevăzute (le-am numit mai sus) arătăm că întruparea credinţei presupune inclusiv viaţa care stăruie treimic în cele nevăzute, iar atunci când numim între acestea şi moartea, stăruinţa treimică a vieţii este învierea. Viul vieţii omeneşti este viul născutului ca născut şi nu făcut. Întruparea credinţei este viul născutului în care se iveşte Treimea prin care lumea văzută stăruie întru apocalipsă.

Treimea apare astfel, între cele văzute, ca Trup, astfel încât prin această particularitate întrupătoare (trupească) revendică Biserica precum şi Împărăţia Cerurilor ca pe ceva viu şi pregnant. Biserica nu este Treime tot astfel după cum Împărăţia Cerurilor nu este numai dintre cele nevăzute. Biserica este o desfăşurare a Treimii prin care cele întrupătoare se rânduiesc duhovniceşte, adică în Duhul Sfânt.

Înduhovnicirea se face prin rostul celor nevăzute, dar care prevăd inclusiv păcatul şi sminteala. Împărăţia Cerurilor, la rândul ei, nu este nevăzutul sau cele nevăzute, în absolut, ci este Sfânta Treime în desfăşurarea tainei sale. Biserica şi Împărăţia Cerurilor sunt viul şi originea viului. Altfel n-ar putea aparţine viului Treimii şi tainei acesteia. Împărăţia Cerurilor este în Biserică, Biserica poate fi în Împărăţia Cerurilor numai dacă credinţa se întrupează prin Naştere ca Treime şi Taină.

Cum se iveşte credinţa? Întrebarea despre credinţă are o particularitate, în sensul în care orice credinţă îşi precede esenţa care stăruie abia ca Trup născut, aşadar ulterior Creaţiei după cum esenţa credinţei urmează credinţei însăşi, prin Hristos în Duhul sfânt, adică în Creştinătate. Adică orice fenomen este esenţial, prin pregnanţa sa, iar esenţa este fenomenală.

Astfel, prin sacrificiul ecleziologic – acesta ţinând de esenţa Creştinătăţii, deci a credinţei – întru devenirea Bisericii, Creştinătatea apare ca fiind manifestarea tainică a viului prin care stăruiesc cele văzute, respectiv lumea şi credinţa în esenţa ei, ca unica esenţă vizibilă.

Prin coborârea, a-plecarea, venirea sau Întruparea Mântuitorului se iveşte credinţa cea vie, credinţa a cărei esenţă aşează credinţa însăşi în raportul pe care Creaţia îl are cu lumea, adică de ascendenţă. Astfel lumea, în întregul ei, stăruie acum între cele văzute. Stăruinţa aceasta este o persistenţă şi, simultan, o subzistenţă, în vederea înduhovnicirii. Sacrul însuşi se încredinţează, în acest chip, prin credinţă. Se sacralizează, dar nu prin asemănarea cu sine, ci prin descoperirea încredinţării. Astfel se ecleziologizează, adică se înbisericeşte, viaţa şi viul cel desacralizat de religiozitate, prin aducerea între cele văzute a sacrului, adică a credinţei, în fapt, a creştinătăţii.

Creştinătatea este viul. Prin creştinătate sacrul face ca cele văzute să se ivească, să fie vizibile în conturul lor propriu, având astfel acces la desfăşurarea sacrului în autenticitatea sa împosibil de deghizat. Şi pentru că sacrul s-a Întrupat, sacrul se distinge, aşa încât lumea capătă ea însăşi sacralitatea prin care, cu precădere, este remarcat, întru adevăr, sacrul. Aceste evidenţe sunt rânduite în forma creştinătăţii. Forma aceasta, rânduită astfel, este forma adevărului în lume. Adevărul este o formă de credinţă. Şi pentru că Taina este o altă formă de credinţă, lumea în sine nu poate fi nici adevărul şi nici obiect al credinţei.

Creştinătatea ca stăruinţă între cele văzute nu vorbeşte de la sine, deşi credinţa însăşi este evidenţiată în Trup, despre viul creştinătăţii, despre viul sacrului creştinătăţii. Ştim, încă de când am încercat să ne apropiem de sacru, că acesta este o încredinţare particularizată prin Naştere, aşa încât abia Născutul este cel care consacră creştinătatea care şi conţine acest act întemeietor. Şi totuşi cum sălăşluieşte Născutul în creştinătate, câtă vreme apare mai curând adăugat dintre cele lumeşti, ca un fel de găselniţă la legitimitatea întemeierii creştinătăţii?

Încercăm să ne lămurim prin următoarele întrebări: ce înseamnă născut în raport cu încredinţat şi care este esenţa creştinătăţii? Odată determinat răspunsul vom putea şti cum naşterea ţine de creştinătate, adică de esenţa credinţei.