Cunosc şi eu câteva sute de astfel de patrioţi români cu simpatii sovietice sau net de stânga (e acelaşi lucru!); la câte chiolhanuri tovărăşeşti nu i-am văzut şi auzit printre râgâituri şi duhneală usturoiată răcnind „Noi suntem români”. Aşa e, noi suntem români, dar, uite n-am voie să spun, ca român, că nu un tezaur, ci două (câţi ştiu asta? câţi vor să ştie?) au fost confiscate cu nemernicie ticăloasă de „eliberatori”.

Nu e prudent, nu e momentul, nu e strategic – aşa ar spune un fost preşedinte şi - uităm! uităm! – cei 90% (!?) care l-au votat pe acesta în - ce coincidenţă! - 1990. Aceeaşi situaţie o întâlnim la negrotimea pe afară sau pe dinăuntru din Franţa, de la Paris. Nu cumva să spui vreo vorbă piezişă despre tavarişci Stalin.

Dar, să zicem că-i plângem sincer pe nobilii şleahtici, că participăm la durerea şi cutremurul sufletresc al unui popor demn şi credincios. Că suntem de acord că ruşii şi-au continuat şi la alţii crimele începute la...  ei, prin înfometarea demenţială a ucrainienilor. Zâzania, mormăielile şi chiar resentimentul de care vorbeam s-ar amorsa instantaneu dacă ne-am aminti că şi noi am participat sau am avut o tragedie asemănătoare. 

E oul lui Columb. De ce nu ne-am gândit sau de ce nu avem curajul să recunoaştem similaritatea cu accent sporit la noi a „decesului” elitei intelectuale, a cremei societăţii româneşti distruse integral, în condiţii înfiorătoare la Canal, în temniţele comuniste, prin degradare civilă, prin persecuţii diverse dar implacabile. Nu 22 000 de intelectuali, ci două milioane de cărturari, de savanţi, de vârfuri politice, de studenţi, de luminători ai satelor, tot ce era inteligenţă iscoditoare, simţ etic înalt, condei măiastru sau neaservit, ţăran chivernisit, odrasle crescute în cultul muncii şi al fricii de Dumnezeu - aproape toţi au fost lichidaţi. Nu i-au împuşcat pe la spate, în ceafă, mujicii. Adică... nemţii. Hitleriştii, nemernici... Au făcut-o ai noştri, necruţător.

Ai noştri! Au mai făcut-o ei şi la Revoluţie cu tinerii elevi, militari. Tot cu pistolul, tot în ceafă. Ai noştri! Am avut vreo zi de comemorare, de doliu naţional pentru... cum s-o numesc: jertfă, sacrificiu sau nenorocita lor soartă? Nici măcar ideea de a face un astfel de praznic nu poate fi concepută în ţara „canaliei de uliţi”, vorba lui Eminescu, a Miticilor şi a micilor. Cine să decidă, când aproape întreaga clasă politică e reprezentată de edecurile comuniste şi urmaşii brontozaurilor stalinişti?

I-aş invita pe nobilii magrebieni parizieni, cei atât de „virusaţi” de morbul stalinist, la un asfel de comând naţional. Până atunci, să observăm cu ochii mai limpeziţi de lecturi şi gânduri bune care sunt urmările decapitării unui neam. Le vedem net şi le suferim dur astăzi când incompetenţa, venalitatea, corupţia, resentimentul şi cârdăşia „încalaniează” toate dihaniile politice, de la înalţii judecători (câh!) şi până la urangutanii primariali din murdarele, inţelenitele şi îmbătrânitele noastre comune. NICU BOARU

Back To Top