Încep cu o paranteză: există câteva debuturi de articol, câteva „porniri” tipice, indiferent de ceea ce vei spune. Fie că vorbeşti de vreo trăznaie de-a lui Boc, de-a precedenţilor sau de-a celor care vor urma (Doamne ajută!), construieşti câteva metafore legate de vreme,  schiţezi, în tuşe rapide şi negre, dezastrul (neapărat!) de astăzi, compari cataclismul contemporan cu seismele economice şi sociale de altădată, din care să rezulte neapărat nevralgia actuală, gradul până la care ne-au „mofluzit” animalele politice dirigente.

Un alt debut de comentariu ar fi ohtătura cronicărească. Tremoloul vocii şi plânsul abia strunit trebuie să dea seama de impasul irezolvabil în care am căzut, ca într-o hazna. N-am observat să se abată de la aceste două portative sau tipare mulţi mărunţitori din buze sau încondeietori de serviciu. De ce mă refer la coloratura neagră – nici măcar gri – a „diagnozei” cotidianului? Pentru că prin spăimoşenia, încrâncenarea, lamentaţia, vituperarea majorităţii „tocşoiştilor”, a obiectivilor moderatori bine stipendiaţi, se realizează părerea generală că trăim într-o ţară „inhabitabilă” – cum zic franţujii –, un loc al pierzaniei definitive. Nici măcar nu ne-alintăm (?!) cu categorisirea sadoveniană de „loc unde nu s-a întâmplat nimic”. Nu suntem nici măcar o gaură neagră; suma de petarde critice, cârcoteala perpetuă, autodiscreditul demenţial („cine? noi?”) te fac să-ţi  plângi de milă, să-ţi blestemi soarta, să vrei să pleci cu orice preţ. Unde? Oriunde...

Gloata, grota şi nutreţul televiziv

La noi nu sunt şcoli, spitalele sunt cu gândaci, cu doctori nesăţioşi şi nepricepuţi, cu asistente jecmănitoare, industria e pe butuci, importăm grâu, carne, ne vindem petrolul, flota, Apusenii, Delta, palatele, copiii; n-avem drumuri, nu citeşte nimeni, uite ce muzică, dar ce filme, nu mai e cuviinţă, de unde respect, pensionarii mor, tineretul nu poate să trăiască, adulţii albesc prematur. Şi încă: politicienii fură pe rupte, nu ne trebuie două Camere, să se taie salariile unora, pensiile altora, să avem toţi, totul, la maximum. Şi iar: asta e ţară? Ce tineret! Hoţii de politicieni! Vai de mama noastră!

Ăsta e nutreţul servit bizonului mioritic rumegător televiziv. Zi de zi, seară de seară, la ştiri, noaptea la pălăvrăgeala interminabilă cu aceleaşi şi aceleaşi personaje. Noaptea, la reluări...
Asta am vrut să spun la început: se formează nişte clişee, nişte tipare, induse sau cerute de public, a căror tiranie o disloci greu, în timp şi cu medicaţie morală, mai ales, şi sufletească. Nu sunt, de departe, un idolatru al prăpădiţilor de guvernanţi actuali. Îi consider netoţi, pe unii ticăloşi, iar pe alţii abia dacă aparenta lor onestitate îi poate balansa dinspre negativul părerii că sunt tembeli de-a binealea. Mai ştiu că sunt slujiţi de servicii speciale, că au încrengăturile lor, cancerigene pentru ţară, alcătuite din nemernici de judecători, poliţişti venali, şefi ticăloşiţi de ziare, golani bătrâni din fruntea unor televiziuni.

Laptele şi mierea, pucioasa şi smoala

Dar mai ştiu şi că nu a fost potop de bine înainte de 1989; laptele şi mierea, atunci, iar acum pucioasa şi smoala. Închipuiţi-vă pe cei 6 sau 7 milioane de pensionari ascultând şi văzând secvenţe moşmondite în laboratoarele cu damf dorsal ale Antenei 3, de ex. Îl vezi pe Ciutacu, pe omul cu laptopul, două-trei ore pe seară, şi dacă eşti nu foarte culturalizat sau alfabetizat, dacă n-ai un spaţiu interior de independenţă, o putinţă a comparaţiei şi a judecaţii, atunci stenahoria e gata. Îmi permit să vă reamintesc că o bună felie din aste 6-7 milioane e alcătuită din cei care se hlizeau ştirb în 1990 când minerii băteau studenţii, violau fetele de la Arhitectură şi de la Filologia de vis-a-vis, când se striga „Moarte intelectualilor”. Se uită masiv şi nu e bine.

Aş putea să croşetez multe propoziţii pe această temă. Glanda văietăturii secretă abundent la români. Întotdeauna ne-am plâns de milă, i-am găsit pe alţii vinovaţi pentru handicapurile şi nereuşitele noastre. Acum însă am escaladat sau am coborât spre o mizerie pe care mi-ar fi simplu s-o numesc „porcină” dacă n-ar conota şi ceva mai tragic.

Cum poţi să arunci cu lături în tine mereu, cu sistemă, ba chiar cu voluptate? Nu-i suficient că ne (cam) sabotăm unii pe alţii, că invidia ne înverzeşte la faţă, arzându-ne la ficaţi, că în străinătate trăim în grupuscule, parohial, pe culori politice şi coterii materiale.

„Specialiştii” clişeelor

Să ne ducem copiii la alte şcoli, să ne tratăm la Viena, să facem cumpărături la Paris, să mergem în concediu la bulgari. E bine că au început să apară semne de împrimăvărare, de reviriment ale felului nostru de a ne privi. Şi e şi mai bine că dinspre cei tineri pleacă modul nou şi frumos de a ne vedea, încrederea în vâna, cerebelul, inima şi credinţa românului. Ne-ar fi atât de simplu sau de la îndemână să dizolvăm scepticismele de cafenea, să uzurpăm deriziunea, persiflarea sterilă şi incontinentă cu care acoperim totul. Sunt câteva clişee negative pe care trebuie să le relativizăm sau chiar să le neutralizăm. Sunt câţiva „specialişti” în confecţionarea negativelor ăstora ţigăneşti. V-am sugerat vreo doi-trei derbedei bătrâni din fruntea unor posturi TV. Unul – un tetea buzat, de evidentă extracţie etnică nu foarte onorabilă, ajunsese mare în grad în perioada în care comunismul îi ridica în funcţii pe toţi şătrarii - s-ar schimba imediat în percepţia asupra României, dacă partiduleţul lui de cinci taxiuri ar putea da premierul. Să vedeţi atunci ce bine ar fi în România! Nu cred că ne trebuie multe pentru a schimba semnul sau coloratura vieţuirii în ţară; mai greu, dar nu imposibil, e să ridicăm o generaţie de tineri cu robusteţe morală, întrepizi, oneşti, pragmatici şi visători în acelaşi timp, cu reflexe occidentale şi cu mândrie românească. Şi sunt semne! Ne-am bucurat că premiul Nobel a cinstit, prinr-o timişoreancă, o ţară întreagă? Că de câţiva ani unele din cele mai mari premii cinematografice sunt racroşate de tinerii noştri regizori? Că la Craiova se desfăşoară un Festival Shakespeare cum numai în Anglia are loc? Că englezii participă cu uriaşe investiţii în întreprinderi şi afaceri româneşti? Că olimpicii noştri... că Bucureştiul, orice am zice şi am zice, e frumos şi dat în Paşte?

Nevoia de repere

Pot continua cu drag şi mult timp succesiunea de mai sus. De ce ne-o fi ruşine sau silă de noi? Avem, într-adevăr, uscături, rebuturi, leneşi şi răi, proşti cu duiumul; am avut însă mereu noroc (?) sau ne-a dat Dumnezeu, când a fost nevoie, o elită de oameni cu credinţă, cu energie a gândului şi a faptei. Cu lumină în ei, cu bărbăţie şi integritate. Nu trebuie să fie milioane. Nici măcar sute de mii. 1848-ul l-au făcut brătienii; ca Iorga nu au fost o sută de mii. Avem nevoie de câţiva pedagogi ai neamului, adică de nişte repere de nemurdărit de golanii de presă şi o clasă de câteva mii de manageri pricepuţi foc, iuţi la minte şi austeri.

Gloata îi va urma. Nu-mi e ruşine şi nici frică să spun cuvântul, absolut meritat, de „gloată”, de cei care, nu foarte străluciţi şi nici destoinici, bocesc şi văd apocalipse. Simplitate, curăţie, încredere, drag de muncă, respect pentru carte – şi restul va veni de la sine.

Hai să construim o calamitate mai... adevărată, vorba poetului!

Back To Top