Subliniem aici că tot ce în creştinătate sugerează candoarea este determinat de esenţa încredinţării. Mai simplu, candoarea nu poate determina o încredinţare. Cum putem atunci defini încredinţarea, fără să avem permanent în vedere domeniul de definiţie explicit al candorii care este creştinătatea? Deşi creştinătatea apare ca ceva viu abia prin încredinţare, aşa încât, prin însăşi această viaţă, creştinătatea este un legat al încredinţării, aceasta, la rândul ei, nu se poate înfăptui decât raportat la tot ce urmează după Hristos. Deşi candoarea nu depinde în definirea ei câtuşi de puţin de încredinţare, faptul candorii şi încredinţarea pot fi nemijlocit determinate din felul creştinătăţii de a se manifesta. De aceea creştinătatea a reuşit să se impună atât de personal prin Hristos, în Duhul Sfânt, chiar dacă de multe ori se încearcă reducerea acesteia la deducţii de ordin moral, etic sau chiar economic. Mai mult decât atât, creştinătatea scoate la iveală persoana în condiţiile in care este o ascendenţă a candorii, a încredinţării şi simultan le şi determină.

Dacă faptul candorii şi al încredinţării sunt un precedent al creştinătăţii, iar creştinătatea are această proprietate unică de a-şi determina precedenţa, rezultă că este legitimă stăruinţa noastră de a ne apropia de credinţa creştină pe care o considerăm esenţă a credinţei, în sensul că poate determina şi legitima efectele şi scopurile până la a oferi sens legitim propriei cauze şi cauzei lumii.

 

Dacă esenţa creştinătăţii este ivirea în lume a credinţei, putem spune că încredinţarea, ca un fapt a cărui origine nu aparţine lumii acesteia, devine credinţă.

 

Faptul creştinătăţii de a fi este modul credinţei de a se ivi în lume, în Trup. Întruparea credinţei este cheia în care putem descifra sensul lumii, plecării noastre în lume, stăruinţei noastre în lume şi a-plecării noastre în lume după modelul lui Hristos.

 

Ce este credinţa care deşi ajunge la un asemenea prestigiu în faţa fundamentelor lumii îşi precede ivirea (originea) în lume prin candoare şi încredinţare, smerenie, umilinţă şi a-plecare? Înălţarea lui Hristos este în fapt o rămânere în trup împărtăşit nouă, iar venirea Lui un corespondent ingenuu al morţii considerată implacabilă. Ce fel de mister stăruie în candoare şi încredinţare de pot acestea să dea o măsură proporţiilor creştinătăţii şi vieţii însăşi. Avem noi oare cea mai potrivită perspectivă asupra întrupării credinţei în Hristos încât să putem pricepe şi răspunde întrebărilor?

 

Avem oare căderea de a pune aceste întrebări?

 

Prin Hristos credinţa apare, se iveşte în lume între cele văzute. În întrupare, adică în credinţă regăsim în acelaţi timp taina viului şi moartea fiecărui trup omenesc. Credinţa stăruie astfel, prin întrupare, în contradicţia pe care omul o percepe ca fiind între cele văzute şi nevăzutele, coordonate trinitar, în fapt fiind vorba, la nivelul nostru, despre perceperea simultană şi contradictorie a vieţii, morţii şi învierii.

Credinţa este, aşadar, viul născut ca urmare a pregătirii omului întru duhovnicie prin a-plecarea cu îngăduinţă a divinităţii (Buna Vestire), astfel încât să putem avea acces, după priceperea noastră omenească, la taina Sfintei Treimi prin care lumea se tăinueşte şi, de asemenea, se arată. Odată cu Naşterea, născutul devine exigenţa faţă de care se vor supune simultan contradicţiile, prin cele văzute şi nevăzute ale lor. Astfel născutul se impune, iar Treimea stăruie ca născut.

Back To Top