Mă aflu în Basarabia. Nu-mi vine în  minte sintagma “Republica Moldova”. Sper că, atunci când n-o voi mai uita, aşa de repede, nu va mai fi de… plăcuta actualitate de acum. Nu bat străzile Chişinăului, nu mă extaziez în faţa blondelor lungi în picioare şi gene somnolente, nu cercetez, ca românul de altădată, preţul aurului, al cafelei şi al discurilor. Chişinăul nu e (toată) Basarabia, după cum Bucureştiul nu vorbeşte despre întreaga ţară lămuritor. Pe-aici, într-adevăr, câmpurile sunt verzi dar parcă-i mai puţină jale în casă. “Leul moldovenesc” a mai prins ceva vlagă, trebuindu-ne nouă acum mai multe sute de mii lei vechi pentru a obţine un 3.400 de lei localnici. Am râs de rudele noastre (sărace!) din ceata lui Bachus.

Ei - nostalgici, retrograzi, primitivi, “racheţi”; pe ele le-am taxat nediscriminat drept… rachete sexy, nu foarte iubitoare de virtute şi săpun; i-am mai confundat cu amărâţii din pieţe (Gorbaciov!), iarmaroace, uitând sau nevrând să ştim că au făcut primul pas pentru Unire la 1918, au câştigat, primii între români, bătălia pentru limba română, captivă la propriu în… R. S. Moldovenească, şi la figurat, clişeelor comuniste, la Bucureşti.

Ignorăm cu tenacitate (şi chiar… asinuitate, vorba lui Caragiale) că, aici, patosul e mai înalt şi mai credibil, melosul mai liric, poezia copilăriei şi tema mamei – predilecte, că Eminescu nu e obiect de batjocură sau nume luat în deşert, că istoria e elocventă, că Ştefan e mit, că munca la câmp e cinstită (în ambele sensuri), că nu sunt (încă!) atâtea haioşenii bipede agramate, ticăloase şi groteşti, că există un Bulevard al… Limbii române (închipuiţi-vă unul la Miticii din Bucureşti! ce băşcălie! ce… ne-am râde…), paralel cu Bdul Eminescu, că… şi că…

Şi alte zeci de… că-uri. Şi-atunci, nu-i chiar explicabil că moneda s-a împiciorongat. A prins vlagă niciodată slăbita mândrie a moldoveanului (ca regiune, nu ţară), pornită şi ea dintr-un cernoziom sufletesc şi moral bogat, ca şi glia roditoare a Basarabiei. E “prostonac”, “depăşit” – ar zice (şi zice!) rânjitul din Balcani, şmecherul sau plângăciosul, cârtitorul şi scârbitul de munca… de jos din Valahia mereu… minoră.

Alunecoşi, descurcăreţi, mimetici, ductili ducând tehnica moştenită a adaptării la măiestrii artistice, ne-am însuşit toată panoplia de drepturi şi toată terminologia (başca sofistica aferentă) revendicărilor, împuţinând până la atrofie sau amnezie ştiinţa şi putinţa obligaţiilor şi datoriilor. Nu apăr guvernul actual, n-am nicio tresărire de regret dacă mâine ar cădea; nu-l văd însă incompetent şi necinstit cum este, o excepţie rea într-un ocean de bine dinapoi şi o geană azurie, de prosperitate instantanee, de după.

Dar nu pot să-mi ascund, eu, mie, şi că mă bucuram când breasla mea cerea drepturi, mereu drepturi – cuvenite, nu-i aşa? –, deşi marii economişti avertizau sever că nu se poate da decât sinucigaş, electoral; că vom decanta amarnic generozităţile şmechereşti ale prea unşilor politicieni. Evident, nu m-am referit doar la mine, la ai mei, profesional vorbind. Conu Leonida vrea şi pensia, că-i de la vechiul regim, vrea şi “lege de murături”, adică să nu mai plătească impozit, vrea şi avantaje de la cei noi.

Pensionar fricos, cu scufiţă de perpetuu adormit, ploieşteanul nostru (da, Leonida e ploieştean…) combate, el, bobocul, abitir, invocând revoluţia şi ascunzându-se sub pat. Ce drepturi îşi cereau funcţionăraşii rezbelicoşi de azi pe vremea lui Ceauşescu? Uităm că… erai mort; erai un om mort. Civil, mai întâi, apoi lovit “întâmplător” de vreun motociclist beat. Se mai întâmplă şi acum, în state care respectă drepturile omului, nu-i aşa?, la Moscova de exemplu, unde jurnalista care a încercat să spună câte ceva despre Putin a sfârşit sub roţi. Stat serios, nu-i aşa?, fără debandada asta politicianistă…

Amare vremuri. Şi noi tot sub ele. Basarabenii îşi cresc copiii ăştia frumoşi în frică de Dumnezeu şi-n respect de tată. A… şi-n religia, cultul mamei. Sunt ţărani, înapoiaţi, hoţi, beţivi, şi cum le mai spunem, dar câmpul, lucrat de babe, moşi şi copii, e verde şi cântă. Ei nu şi-au vândut uzinele şi fabricile, minele şi rafinăriile. Ei nu le au. Nu le-au avut. Sovieticii i-au lipsit deliberat de ele, facându-i, parşiv, dependenţi, mereu dependenţi şi căciuliţi. N-au decât via, holda, pădurea, cântecul şi inima. Şi… Bulevardul Limbii Române.

NICU BOARU

Back To Top