Sunt unul dintre susţinătorii omului Emil Boc. Încerc să nu fiu manipulat de asasinatul mediatic pus la cale împotriva premierului. Ştiu că Emil Boc este un om corect. Ştiu că Boc nu e părtaş la măgăriile unor miniştri preocupaţi doar de propria îmbogăţire. Ştiu că Boc nu e corupt şi, oricât de mult voi fi înjurat după această declaraţie, am încredere sută la sută în omul Emil Boc.
Actualul prim-ministru poate fi acuzat de multe greşeli, dar nu poate fi numit hoţ niciodată. Nici cei mai înverşunaţi adversari ai săi nu îndrăznesc să alăture, lângă numele piticului ardelean, sintagma de infractor, aşa cum putem, acum, să îi catalogăm pe mulţi dintre foştii premieri ai României post-decembriste.
Am privit cu optimism voinţa sa de reformă, m-am culcat mai liniştit, seara, ştiindu-l pe Boc la Palatul Victoria, în locul vreunui colecţionar de arme şi tablouri de milioane de euro.
Cu toate acestea, omul politic Emil Boc începe să mă dezamăgească. Acum, în aceste vremuri sinistre, contează, din ce în ce mai puţin, faptul că vina nu îi aparţine în totalitate. Ştiu, totodată, că victima Emil Boc este conjucturală. Cu toate acestea, mai ştiu că Boc şi-a asumat tot ceea ce i se întâmplă în spaţiul public.
Îmi pare, aşadar, rău pentru omul Emil Boc, dar îi voi reproşa, punctual, premierului României, Emil Boc, două acţiuni ale guvernului său, pe care eu, un simplu contribuabil, le consider profund greşite.
1. Impozitul forfetar
Această taxă injustă, absurdă, a executat, brutal, peste 150.000 de firme. Argumentul forte al guvernanţilor a fost acela că majoritatea acestor firme funcţionau cu o medie de doi-trei angajaţi, existenţa lor nefiind justificată de minusul existent în bilanţul contabil. Cu alte cuvinte, Guvernul României i-a acuzat pe micii întreprinzători ai României de hoţie. Pentru că, după mintea câtorva angajaţi înguşti la minte din Ministerul Finanţelor Publice, este ilogic cum poate să funcţioneze o firmă, ani de zile, pe minus. Decizia a fost radicală. Tuturor celor care aveau cifră de afaceri sub o anumită valoare li se ia, trimestrial, câteva milioane pentru simplul fapt că există. Totul din dorinţa de a scoate economia subterană la suprafaţă.
Nimeni nu a putut să le explice factorilor de decizie din finanţele publice faptul că nu trebuie să fii evazionist ca să ai minus în contabilitate, ci că doar te chinui, în economia reală, să supravieţuieşti. Chiar şi cu minus, acele firme plăteau TVA-ul rezultat din rulajul realizat în economia reală către stat, impozite pe salarii, salariile puţinilor angajaţi, desigur, plus CAS şi celelalte dări lunare obligatorii. De pe urma celor peste 150.000 de firme închise brutal, prin aplicarea impozitului forfetar, la o medie de cinci angajaţi pe firmă, statul încasa sume fabuloase.
Să luăm, punctual, rulajul banilor în natură. 150.000 de firme înmulţit cu o medie de cinci angajaţi înseamnă 750.000 de oameni rămaşi pe drumuri.
La un salariu minim pe economie, statul încasa, prin plata impozitelor pe salarii şi a celorlalte obligaţii fiscale, 250 de lei înmulţit cu 750.000 de salariaţi, adică 187.500.000 lei noi. Odată cu aplicarea forfetarului, cele 150.000 de firme s-au închis, iar cei 750.000 de salariaţi au rămas pe drumuri. Ce înseamnă asta? Înseamnă că statul nu a pierdut doar miliardele rezultate din impozitele datorate de firme exemplificate mai devreme, ci şi media de 500 de lei – ajutor de şomaj înmulţit cu 750.000 noi şomeri rezultaţi din faliment, adică încă 375.500.000 lei noi. Rezultă un total de aproape 600 de milioane de lei noi gaură în bugetul de stat după aplicarea forfetarului, şi asta numai în 2009. Incredibilul greşelii forfetare are un efect pervers şi în consum.
Cei 750.000 de proaspeţi şomeri rezultaţi din închiderea celor 150.000 de firme în 2009 au familii, iar la o medie de trei inşi, înmulţim 750.000 cu trei şi aflăm că unui număr de 2.250.000 de persoane i s-a redus, abrupt, nivelul de trai, prin scăderea puterii de cumpărare. Adică, oamenii ăştia nu mai merg la piaţă ca să bage salariile primite tot în economia reală, preponderent în consumul de alimente, cifra de afaceri a retailerilor, dar şi a comercianţilor mici scade, declinul e generalizat. Această idee tâmpită, prin care guvernanţii au concluzionat că măresc încasările la buget prin aplicarea forfetarului s-a aplicat unei economii muribunde, incapabile să reacţioneze „pozitiv” la foamea de bani a celor de la Finanţe. Acum culegem roadele incompetenţei numite „politica economică a Guvernului Boc”.
II. Mărirea TVA
Incompetenţa finanţiştilor aflaţi sub umbrela premierului a mai fost dovedită, zilele trecute, odată cu măsura indusă de disperarea situaţiei actuale. Mărirea TVA la 24 la sută dovedeşte două realităţi, ambele la fel de importante.
1. TVA se dovedeşte, încă o dată, a fi un instrument pervers al statului de a participa la economia reală fără a avea niciun merit în performanţa antreprenorului de a aduce plus-valoare. Statul, în toată lumea care aplică TVA-ul ăsta nenorocit, la diferite valori, în funcţie de bogăţia sa, nu face altceva decât să culeagă roadele muncii cinstite din economia reală. Statului modern nu îi ajunge impozitul pe profit. Statul modern vrea să sugă o aberantă şi imorală taxă pe valoare adăugată. Ce este taxa asta cu un nume atât de stupid decât încă o modalitate de a suge? De ce 19 la sută? Dar de ce nu 16 la sută? Dar 24? Care e diferenţa dintre impozitarea fanariotă şi aplicarea „taxei pe valoare adăgată” celor care muncesc din greu? Evident că niciuna. TVA reprezintă, cu alte cuvinte, biciul statului asupra noastră. Firmele îl preiau şi îl duc mai departe umflat de plus-valoare, iar consumatorii îşi achită produsele mărite de Domnul TVA pentru că aşa vrea statul.
2. A doua realitate legată, în mod direct, de incompetenţa celor aflaţi, vremelnic, la Palatul Victoria, este executarea cinică a comercianţilor care au mai prins, târâş, anul 2010. TVA mărit la 24 la sută reprezintă o nouă bâtă aplicată tuturor. Dacă puterea de cumpărare a scăzut, în urma închiderii, în 2009 şi 2010, a peste 200.000 de societăţi comerciale, mărirea TVA nu va reuşi decât să mai falimenteze alte firme care se chinuie în economia actuală reală. Statul nu va obţine, nici pe departe, mult visatele două miliarde în plus încasări la buget, ci, din contră, prin închiderea firmelor care mai muncesc cinstit în ţara asta, încasările cu 24 la sută TVA vor scădea vertiginos.
Trebuie să fii cretin ca să îţi poţi imagina că agenţii economici vor rămâne la acelaşi nivel al încasărilor şi cheltuielilor încât să se aşeze, în continuare, disciplinaţi, la coadă, la Fisc, ca să-şi plătească dările umflate, după ce participă la jocul dintr-o economie în care banul a devenit o noţiune teoretică, nepalpabilă.
Cei care au propus aceste măsuri cinice, dar şi aceia care le-au acceptat, fără o consultare serioasă, publică, trebuie să plece acasă. Guvernul Boc, această victimă a crizei, face, la rândul său, victime în rândul nostru. Iar acest lucru nu mai poate fi tolerat. Înţeleg situaţia ingrată în care se găseşte premierul, criza nu a provocat-o România, dar nu o să-i accept niciodată măsura aplicării impozitului forfetar şi a celei de mărire cu cinci procente a Taxei pe Valoare Adăugată. Ăsta e genocid, fără îndoială. Plecaţi acasă, domnilor! Lăsaţi locul unor tehnocraţi independenţi din punct de vedere politic. Plecaţi odată! Acum, nu la toamnă!