Şi tare-i greu pe pământ, exclama într-o poezie Bacovia. Era şi este, dar mai ales în România, poate de atunci, sigur de acum. O ţară a proverbelor amare, ca şi cireşele şi rădăcinile, a grotescului inepuizabil, a absurdului corcit cu deriziunea. Colac peste pupăză, sună o zicere. Colaci de comând, nu unul, ar trebui să-şi atârne de gât bălţata zburătoare a humuleştenilor. Cam asta ne-ar cam fi şi flamura: pe un postav mâncat de molii şi putrid, o pupăză de pe care se scurg stridentele colori, ciugulind greoi din nişte colaci uscaţi şi dintr-o colivă acrită. Boală lungă, drum întortocheat, cu sfărşit bahic, cum îşi titula un op cărămidal un prozatore valah, fiu de stalenişti, actualimente (adică, se alimentează actual…) scenariste pe la cea americană uzină de vise pe celuloid.

Glumim şi nu prea. Nici nu ai ce face, fie vorba între noi, ca scrietor la ceste gazeturi. Dacă înjuri guvernul (şi n-ai motive să n-o faci), intri într-o “corală” pamfletărească, în care capete de afiş, corifei şi… corifee (nişte fee, adică  zâne,  cu partea… dorsală!) sunt bravii ciutaci, oamenii cu leptoape, Vrâncioaiele din Firea, et aliis, de aceeaşi nobilă plasmă aristocratică, a căror companie nu o prea merit, plebeianul de mine.

Dacă, Doamne fereşte, aş bricola sau găsi niscaiva circumstanţe atenuante guvernului acestuia păpuşeresc şi belaliu, alungat pe dată voi fi de la inima dumneavoastră - lucru de care, oricâte veleităţi individualiste am, nu mi-ar aduce mulţumire. Şi atunci, ce-mi rămâne? Să vă ascult plângerea şi să v-o împărtăşesc?

Îmi stă tare la îndemână.

Şi eu trăiesc, şi nu foarte daurit, pe tăpşanul mioriţei, şi nu cred că am şapte vieţi în pieptu-mi de aramă cam coclită, ca să apuc, dacă nu laptele şi mierea revărsate pe toate ulicioarele îmbulzitei noastre urbe, măcar un trai cuviincios. Iar ca să dau eu sfaturi şi, vai!, soluţii, nu am nici putirinţa şi nici aroganţa de a o face. E şi jenant, deşi atâţia “specialişti” s-au iţit pe aici încât nu economia chinuită a sleitei şi furatei ţerişoare ar trebui să salte rapid ca avioanele cu decolare verticală, ci toate bugetele şi angrenajele economiilor ţărilor afectate.

Mă şi surprinde că, aflaţi în impas cumplit de insolvabilitate, grecii, şi in dificultate şi silă de a mai plăti pentru alţii, nemţii – nu s-a apelat la areopagul şi pupitrele tehnice din jurul lui Vântu şi ale lui Dan Voiculescu. Dacă omuleţii ăştia frizaţi şi cu mustăcioare de amanţi din cartierele mărginaşe ale Romei se pricep la toate, până în ultimele nuanţe - mare minune că nu au fost cumpăraţi, solicitaţi, furaţi.

Adevărul este că nu se poate găsi, în momentul ăsta, o cale măcar onorabilă de a ieşi din impas.

Nu o soluţie, o terapie, ci măcar un paliativ, o derivaţie, o cale ocolitoare dar care să te ducă, totuşi, spre o ieşire. Prostiţi, diminuaţi şi teşiţi cum suntem de încredinţarea că totul se face şi se desface la TV, nu ne mai încredem în nimic altceva. Nici nu dăm atenţie, nu ne interesează - asta când putem sau ştim să citim analize serioase, publicate in editorialele marilor ziare din Germania, Anglia sau Statele Unite. Ziare care, cu scuze sau fără scuze, nu sunt conduse de cei doi mai sus numiţi, cărora să le adăugăm şi pe alţii care jură pe Băsescu şi ciracii lui sau de încă unul, ştiut bine de noi, prahovenii, care îi plăteşte şi pe opoziţioniştii-cărvunari, şi pe guvernamentalii-tombatere.

Ei bine, analizele acelea străine aplicate asupra noastră ne arată, fără să miroasă a pucioasă, cât rău ne-au făcut minciuna, populismul, şantajul la vârf  (“îmi dai contractul ăla, nu pomenim de trenul cu mineri cutare”; “votaţi pensii de la două sute de milioane în plus, pentru cutare categorie, nu dezgropăm chestiunea şi dosarul cu morţii din decembrie”), corupţia şi interesul politic al şefilor sindicali, dorinţa de eternizare în fotoliile puterii. Ce tactică să aplici in momentul acesta? Una, liberală, de creare a noi locuri de muncă, de încurajare a investiţiilor şi a producţiei, tactică mai severă, dar pe o scurtă perioadă, şi care ar impune o sobrietate a cheltuielilor şi o disciplină a muncii, o “etică” a ei. O strategie de stânga, cu prezervarea pensionarilor, a săracilor (nu e totuna)? Curtea Constituţională a respins propunerea de amputare a pensiilor.

Nu e un succes, nici pentru guvern, nici pentru amărâţii cu trei milioane pe lună, nici pentru…

judecători chiar, care, între noi fie vorba, ies din nou… aşa cum au  intrat: şifonaţi de o percepţie populară şi seculară pe care nu o vor schimba, orice ar face. Decalajele între pensii vor rămâne foarte mari, chiar dacă cele “nesimţite” vor fi recalculate (de la trei sute de milioane vor ajunge la… 277,77!!), iar de pensiile judecătorilor - judecătorii au decis - nimeni nu se va atinge! Nu mă încălzeşte cu nimic faptul că soacra lui Geoană va avea peste o sută de milioane pensie în continuare, că toţi secretarii de partid de altă dată vor avea în jur de 30-40, iar obijduiţii, chinuiţii pământului de ieri şi dintotdeauna, vor avea, azi şi de acum încolo, 4-5 milioane pe lună. Ce vor face însă toţi salariaţii ceilalţi? Ei vor plăti şi pătimi de două ori: o dată cu nefasta chirurgie cu satârul şi a doua oară prin creşterea TVA. Doar în ţara lui Eugen Ionescu absurdul se poate lăţi cu tentacule drăceşti, de coropişniţă cu platoşe de blestem. Primesc un salariu vămuit cu sadică incompetenţă pentru a plăti… o viaţă scumpită cu cât se va repercuta malign majorarea TVA-ului la 24%.

Benzina, laptele, carnea, ouăle, ca să nu mai vorbim de întreţinere, medicamente, toate vor coborî, vâjâind şi fără veselie, pe derdeluşul lipsit de zăpadă şi cu gropi multe.

Aiasta-i situaţia, simplificând enorm şi vinovat.

O ţară în care fibra morală, puternică, a unui neam crescut în credinţă şi respect de muncă şi valori, a fost sleită sau lăsată să se atrofieze prin roadele nefaste ale unor ideologii tătărăşti, în care lenea şi beţia, furtul şi colhovismul erau singurele realităţi sau coordonate.
Ţară care şi-a distrus elita prin cozile ei de topor, fără să-şi transforme, ca la nobilii şi tragicii poloni, Canalul şi Aiudul într-un Katyn. O ţară în care ieşirea lui Dan Diaconescu din puşcărie devine miracol de democraţie şi auroră… cioclopedică română. Oricum, măsuri şchioape dintr-o simfonie neterminată şi cacofonică. Nu s-a rezolvat nimic - cât de început al terapiei nici nu poate fi vorba. O scăldăm, într-o copaie spartă, gătind apoi felul următor, în apa slinoasă rămasă.
Iar felul următor - colacii de pogribanie, de care am vorbit la început.

Back To Top