Terorismul apare astăzi ca formă a unei atitudini războinice. Pe de altă parte, comunitatea proclamă pacea. Într-un fel sau altul adevărul este ignorat fie prin declararea răului absolut, fie prin devierea către pacifism, iar conflictele sunt legitimate sentimental sau justiţiar.
Fiind o comunicabilitate fatală, ca sacrificiu omenesc, aceasta este conturată de precizia cauzei formalismului anatomic, căruia îi suntem cu toţii legatari: trupul. Orice acţiune incertă din punctul de vedere al contractului social, de revizuit sau de conservat, ce reclamă trupul omenesc ca garanţie a comunicabilităţii prin sacrificiu, exclude terorismul. În acest sens, putem spune că terorismul practică adevărul, deoarece îşi invocă permanent cauza. Cauza se numeşte adevărată, dacă şi numai dacă există efecte fatale dincolo de orice contradicţie (empirice). Astfel, terorismul apare ca o practicare necontradictorie, deci iminentă, a adevărului.
Totuşi, determinările impure şi materiale ale adevărului ideologiilor teroriste, despre care am spus că, în mod realist, fac ca frica să fie una din caracteristicile adevărului pur, respectiv unicitatea, impun terorismul ca pe o comunicabilitate civilă şi politică, deci informaţională, provocând nedumeriri asupra autenticităţii terorismului însuşi. Autenticitatea terorismului constă, totuşi, în nediferenţierea dintre civili şi combatanţi, nediferenţiere ce anulează orice strategie şi impune, de asemenea, caracterizarea apărării sau atacului ca fiind identice, constituind astfel ceea ce am putea numi alienarea morţii.
Pe scurt, terorismul este alienarea morţii.
Această înstrăinare este însuşi scopul acţiunilor teroriste. Terorismul este un acord între istoria cetăţii şi cronologia intimă a vieţii cetăţeanului cu privire la posibilitatea de manipulare a morţii. Desfăşurarea în plan material a terorismului are ca scop acordul între cetăţenie şi conceptul de înstrăinare a cetăţeanului de propria moarte. În acest mod, terorismul descifrează componenta politică a păcii şi devine o comunicare informaţională despre condiţia cetăţeanului şi despre raportările sale politice, raportări pe care la definim ca manipulare capabilă să descifreze exigenţele politice legate de moarte. Astfel, putem observa că terorismul este posibilitatea de a manipula moartea individului-cetăţean şi, în acelaşi timp, comunicare politică. Simultan, terorismul poate fi definit şi ca preocupare, de natură războinică, pentru pacea cetăţii.
După cum terorismul nu este o pace a politicii de război, nici contractul social nu este suficient pentru a defini politica. Prin acest fel de a defini terorismul înţelegem că una din descrierile realităţii sociale trebuie să fie comunicabilitatea. Atunci apare următoarea întrebare: poate terorismul să comunice convingerea sacrificială ca formă a adevărului care nu-şi pierde demnitatea voinţei de sacrificiu?
Impedimentul ce apare odată cu aceste nedumeriri este imposibilitatea de a considera comunicabilitatea terorismului drept o bună funcţionare a transmiterii de informaţii, în aşa fel încât, folosindu-ne de aceste informaţii, terorismul să poată fi descifrat în funcţie de puritatea adevărului pe care pretinde că îl practică. Dacă acest impediment este insurmontabil, rezultă că, adecvat comunicabilităţii terorismului ce este descifrabil numai la nivelul sacrificialităţii, acţiunea, dar şi justificarea terorismului, sunt fatale.
Adevărul terorismului este alienarea morţii individuale. De aceea acţiunile teroriste anihilează orice fel de comunicare specifică între indivizi care locuiesc (convieţuiesc) în limitele condiţiei umane şi încep prin a ignora moartea, ea însăşi subiect al comunicării, fapt care conferă oricărui dialog iniţiatic superficialitatea pe care orice ignorare şi ignoranţă o presupun. Pentru terorism, condiţia supravieţuirii este o evaziune de la legitimitatea acţiunii teroriste, care este sacrificiul, deşi puritatea adevărului acţiunilor teroriste relevă şi o activitate practică ce trebuie îndeplinită de cineva, chiar în condiţiile unor constrângeri contractuale.
Cu alte cuvinte, atunci când sacrificiul este efect al unor constrângeri contractuale civile, putem vorbi despre o aplicaţie practică a temeiului sacrificării. Imposibilitatea, însă, de a defini terorismul, în aceste timpuri, supranumite, prin excelenţă, ale comunicării, şi considerând că terorismul decodifică voinţa de sacrificiu, ne conduce, iată, dinaintea absenţei oricărei informaţii despre legitimitatea acestui sacrificiu întemeiat.
Numai dacă sacrificiul poate comunica sentimentul celui sacrificat, atunci abia este posibil ca era comunicării, în care trăim, să încerce definirea acestui sentiment.
Şi totuşi terorismul este failibil, atâta vreme cât definirea sentimentală a celui sacrificat rămâne suspendată. Dar, odată definit acest sentiment, comunicarea definiţiei în lume ar putea nu numai să justifice terorismul, dar să îl şi legitimeze. Exclusiv în aceste condiţii, terorismul poate fi o informaţie politică (în vederea certitudinii civice pe care o promite).
Sacrificiul, într-adevăr, este o exigenţă a realismului politic, dar în acelaşi timp realismul oricărui act politic legitimează şi un fundamentalism, independent de orice fel de credinţă. Atunci când se pune şi problema credinţei, ca în cazul terorismului, aceasta devine o exigenţă a realismului politic, exclusiv ca determinare a realităţii politice. În acest context, cu adevărat credinţa defineşte o atitudine şi chiar este una, prin ea însăşi.