„... de pe malurile Dâmboviţei”. Am luat titlul dintr-un articol din 1926 al lui Nae Ionescu. Îmi iau bunul meu, cum se zice, de oriunde. Mă pregăteam sufleteşte şi ... cărturăreşte pentru prăznuirea centenarului Cioran, şi n-am considerat nepotrivită o raznă prin articleria (şi artileria dură) lui Nae Ionescu.

Adică a profesorului întregii generaţii aurifere dintre cele două rezbeluri mondiale şi a unui personaj foc de interesant, histrionic cu măsură, magnetic, fosforescent, dinamitard de prejudecăţi, de-o stringenţă logică (doctor în filozofie în Germania) impecabilă.

Vă recomand cărticica (era să spun ... a şefului de cuib! Nae Ionescu nu era „decât” şef al unei generaţii bine povârnite spre o dreaptă naţionalistă, filo-intelectuală, filo-ţărănistă, credincioasă şi respectuoasă de tradiţie), se numeşte Roza Vânturilor, a apărut în 1937 sub îngrijirea lui Mircea Eliade, şi a fost reeditată, cea pe care o am în faţă în 1990.

Citatele pe care o să vi le dau, inclusiv fraza din care am luat titlul sunt pe la paginile 365-370  (aici , la ultimul numeral, e un except ultra interesant din Iorga). Să ne întoarcem .

Iată de când data sintagma „democraţie originală”. Întotdeauna am fost „originali”, dar fără să fim altfel decât cu ghilimele. Iar eu cu puţinul meu habar, tâlcuiesc astfel : nicodată nu a fost ceva deplin şi bine înjghebat pentru cel puţin un secol de durată.

Totul s-a constituit în pripa mimetismului sau a entuziasmelor ori a impunerilor din afară. Nici răzmeriţa, revoluţia, respectul cutumei sau valoarea n-au fost date odată pentru totdeauna, într-un „consens” (jur că există vocabula aceasta în articolele lui Nae din Cuvântul !) de admiraţie sau de tăgăduire. Mereu a fost „ca şi cum” , au predomnit jumătăţile de măsură şi simulacrele. Ironia caragialiană, benignă, satira altora, malignă, n-au contribuit cu nimic la o regenerare etică, la o însănătoşire de substanţă, de fibră. „Originali” am fost .. şi vom fi , mereu neaşezaţi şi în răspăr.

O singură continuitate : nerecunoaşterea valorilor (intelectuale, morale, religioase), chiar când ele înmugureau, înfloreau şi rodeau lângă noi. Filozoful (atenţie, rămânea filozof, dar foarte acceptabil şi în aceste articole din Cuvântul, semn că nu-şi dispreţuia cititorii, nu „cobora” nivelul discuţiei, după cum se mai ştie că existau şi cititori numeroşi care puteau înţelege editorialele sale) tachina situaţia , ironizând subţire democraţia cam necioplită a vremii. „Subtilitatea” democraţiei, zice el, atenuând şi chiar subminând aparentul compliment cu circumstanţierea localistă „de pe malurile Dâmboviţei”.

Încerc ceva ce dvs. , pătrunzători, sagace chiar, aţi observat de la început : să comparăm puţin lucrurile de atunci şi de azi şi să vedem că ele, rămânând  aceleaşi, coboară galopant şi metastatic. Înspre smârcuri, boleşniţă, putregai, ţânţari anofeli, malarie, holeră. Spre deosebire însă de „orighinalnaia democraţia” de acum, cea de  atunci avea cel puţin o scuză pentru precaritatea şi  ... originalitatea ei : eram la începuturile vieţii constituţionale, ale liberalismului şi pluripartitismului. Se creau rudimentele, nucleele. De atunci, tot din hârtoapă în hău, apoi în groapă, în gropi, răzleţiţi de bătrâna Evropă sau înregimentaţi în toate zvasticile şi secerile cu ciocănel deasupra cu putinţă.

Dar, vă ameninţam cu un citat din Iorga, dragii moşului . Am fost niţel (sau niţeluş!) viclean, ca să vă pregătesc , să ... târcolesc , pentru că demofilul, popularul, învăţătorul Iorga nu gândeşte şi se exprimă populist şi „gâdilător”(!?) pentru mase, cum fac contimpuranii noştri pigmei, saltimbanci şi trompetarzi, mai ales în cele electorale. Deci (ca să mă exprim şi eu precum culturalii de azi) ne aflăm la pomenita pagină 370. Citat, cum se spune! Marele învăţător Iorga defineşte dinăuntru etimologiei noţiunea de democraţie, acel concept care gâlgâie în guşa fără multe mărgele a domnilor Băsescu, Ponta şi ălălalt, cum se numeşte Doamne, acela cu bretonul, de la liberali, şi tot acel concept de democraţie care dă apă la moara desferecată a pegrei şi a lipitorilor de jos, care nu fac decât să aştepte şi tot să aştepte. Fiindcă, aici vorbeşte puţinătatea mea nu majestatea lui Iorga, cum sunt cei de sus, cam aşa sunt şi cei de jos. Deci citatul „Democraţia nu este stăpânirea prin popor, ci stăpânirea pentru popor (adică în folosul poporului)”.

Superbă formulă, mai greu de pătruns în adevărul ei contondent. Să fiu puţin didactic: ştiam că vocabula „democraţie” înseamnă „puterea poporului”. Poporul suveran, vorba lui Caragiale. Nu e rău. Dar care popor, abstrăgând de la faptul că poate să ajungă „boborul” să fie rege (sau preşedinte). Ori, mai rău, şi ca la Roma cea din declin să comande plebea. O fi ea din popor dar, scursură a acestuia nu mai este, nu mai poartă atributele trunchiului original. Ştiu că ştiţi că Iorga cunoştea foarte multe limbi străine şi încă puţin mai bine decât politicienii noştri. Şi atunci, luminarea semantică a lui este nu numai mai precisă, ci şi mai dură şi mai ... recomandabilă într-o vreme în care multe purceluşe de sus sau de jos se caţără în prun, baobab, cais sau eucalipt.

Deci democraţie nu înseamnă decizia Vetei şi a lui Gigi, ci înseamnă conducerea acestora (în primul rând) şi a celorlalţi mult mai serioşi decât ei de către o mână de oameni consistenţi, cu caracter, cu destoinicie, cu clarviziune, cu încredinţarea profundă a misiei şi cu drag de ţară.

Altfel, se ia un Trăienică de jos, un Victoraş dintre frizeri, un Crinuleţ dintr-o periferie puţin mai smolâie şi se aburcă politic lângă un maghiaruş măgăruş, lângă un Dănuţ cu sacou de Don Giovanni fără brici şi avem fauna  descompletată anatomic de jos în aftomobil cu girofar sus. Nu –repet, şi iar repet – nu unul de jos cu caracter jos şi intelect neînalt, ci unul auster, tambour de livre, ahotnic să facă ceva într-o ţară părăsită până şi de Dumnezeu. Şi, fiindcă Iorga avea acest prenume sfânt, cu atributele sfântului Nicolae: o carte şi o nuia. Pentru toţi. Întru valori, credinţă, muncă şi cinste. NICU BOARU

Back To Top