Bineînţeles că există sintagma „elită politică”. N-am zămislit-o noi, nici formula, nici umplutura. Am împrumutat-o. Adică, am preluat-o din arealuri (a = fără ; ceva care fiind real la alţii, este imposibil şi inconceptibil la noi!) mult mai civilizate, mai educate înspre cultura devenită reflex şi care capătă numele de „civilizaţie”. Maiorescu, prin anii ’60 - ’70 ai veacului XIX, diagnosticase maladia, sindromul chiar al mimetismului şi al simulacrului, endemic în Valahia, numindu-l , „forme fără fond”. Buuun! Sunt lucruri ştiute, mai ales de dvs. iubiţi cetitori răsfăţaţi de litera scrijelată.
Am auzit şi noi că există nişte aleşi (eli, eli, Doamne iartă-mă de apropiere , dar din acest etimon pleacă „elector”, „electorat”, „eligibil”), că ei constituie o clasă, o elită (la alţii) – şi hop şi noi cu copietura. Că de-un secol şi jumătate insular, în „arhipelag” mai în răstimpuri, au existat figuri politice format mare, viitoare bronzuri şi nume de străzi – nu mai încape discuţie. Într-o ţară cu beteşuguri balcanice şi cu scăderi la naturel, civilizarea moravurilor şi ucenicia întru cele ale democraţiei occidentale începuseră să dea roade. Roadele atunci, eroziunea după. După 1946. Din nou nu mai încape discuţie.
Consider chiar nu numai jignitor, ci şi antinaţional gestul cuiva care consideră urcătura în copac a suinelor proletare de după 1948 până prin ’60, altfel decât un proces de contraselecţie, nemeritocratic, asfixiant pentru o naţie decapitată de vârfurile armatei, justiţiei, învăţământului, culturii. Iar după ’90, adică după „răscoluţie”, după sacrilegiul de Crăciun şi după prostirea di granda a unui întreg popor prin mascarada televizivă a teroriştilor, afluxul pegrei (chiar) la pupitre, amvoane, birouri cu telefoane multiple, a fost de neîmpiedicat. Acum, căsnicia lexicală „elită politică” este consfinţită.
Ba, chiar socotită prevalentă asupra cărturărimii, lumii artistice, filmului, poeziei şi romanului românesc. Acestea trei din urmă, excelente, mari argumente de mândrie prin omologările internaţionale strălucite înregistrate de vreo 10 ani încace. Nobel-ul , premii la cele mai briante festivaluri cinematografice, traduceri în zeci de limbi.
Dar, repet, aceştia toţi sunt încălecaţi de călărimea zăpăucă a mârţoagelor şantalii, adică de-o bună parte din zoonii politici (scuze de adaptarea pre vălăhie a celebrei definiţii aristotelice; puteam să spun şi ... zombii politici!), automângâietori dar şi răsfăţaţi cu formula şi includerea în „elită”. Să ia o aristocraţie de minus virtuţi, o protipendadă ştearsă de anonimi nerealizaţi şi li se vâră sub picioruşele asimetrice şi diminutivate un podium de carton umezit numit „clasă”, „elită” politică.
Sunt rău, dar puţintel. Nu sunt intolerant, însă. Nu pot să spun că, ajuns în străinătate sau mergând la noi, la ceea ce pe timpuri se numea „la ţară”, pot să mă mândresc ore rotondo (cu gura plină!) de/cu excelenţa prestaţiei vreunui contemporan nimerit la Cotroceni, în „Victoriei” sau la nepopulara Casă a Poporului. Simt în ei imediat un populism fanariot (!?), o isteaţă şi reuşită eludare a şcolii, lipsa căptuşelii interioare numite caracter, o silogistică (un căpuţ!) precară, o urgisire cu viol (repetat şi din toate poziţiile) a limbii române, o agresivitate egalată doar de narcisiaca scărpinare în părţi acoperite a maimuţei originare.
Nu mai încape îndoială că tejgheaua, negoţul cu rulmenţi şi ciorapi, frauda morală, ignorarea legii prin mituiri înalte au intrat în procente varii în chimia unui metabolism rudimentar. Şi atunci, de ce să mă las antrenat de clamările şi plânsorile unei prese năimite, privitoare la „reducţia” monocamerală a unui parlament despre care un popor întreg a râs umilit douăzeci de ani.
Trebuie să fiu neapărat filo-băsescian ca să consider că şi trei sute şi ceva de astfel de ipochimeni sunt enorm de mulţi (excedentari, superflui, inutili, ce mai !), într-o democraţie de elecţie şi exigenţe? Nu sunt atât de aerian (nu sunt nici aplicat sau „prezenteist” ) încât să nu-mi dau seama ce ...colonel manglitor de conturi ceauşiste şi apropitar de post TV stă în spatele acestei veleităţi de răzbelire a maselor.
Dar nu pot, de asemenea, să nu-mi amintesc cu acelaşi post al aceluiaşi sacou jenant cărămiziu de fante expirat pompa cotidian imagini cu parlamentari care-şi dorlotau (îşi gâdilau, ce mai!) segmente anatomice, răsfoiau cu secreţii la comisuri reviste nu chiar indicate adolescenţilor, erau traşi de mânecă de către colegi când sforăiturile lor, tolerate în sală, reverberau, acoperind cacofonicul clacsoanelor de afară. Iar acum... la fel a ... sau au făcut cele două –trei , cum se zice, troscuri, trusturi, trusuri, în fine de presă, când picurau otrava profesorilor bătuţi de elevi, a doctorilor care te lasă infirm de sex-appeal, a preoţilor care se îngurluiesc între ei ca turtureii. Numai aceasta vedeam: profesori bătuţi, popi beţi sau invertiţi, doctori nenorocitori de mariaje.
Şi înaintea lor, şi după ei, celebrele, banalizatele imagini cu parlamentari gângăviţi , înţeleniţi cu somnoroasă eminesciană în sforăitura cea mai apocaliptică. Acum, hop metamorfoza! Iată şi avocatura cea mai nobilă! Fauna şi tejgheaua, furăciunea şi leşinul de imaginea proprie sunt apărate de dictator. Nu mă interesează personajul cotrocenist. Repet a mia oară. El iese din ring, ba chiar a ieşit.
Consider, însă, că economia – ca să mă reduc la asta, deşi e puţin şi ca aport pentru finanţe şi limitativ ca efecte salutare – obţinută prin micşorarea numărului nu este egalată de înmulţirea două sute şi ceva ori patruzeci – cincizeci de milioane pe lună cât are fiecare. Nu obţinem două sute de salarii lunar doar. Deşi, nici asta nu este ignorabil.
Să ne gândim că fiecare parlamentar are un trib familial, nurori, fii, amante care la rândul lor au nurori, fii, fiice, soacre, cumnate, naşi. Mai sunt şoferii, adică amanţii soţiilor importanţilor, rudele sărace, amicii, clienţii, şantajiştii, febleţele. Să lăsăm baltă (adică de unde au pornit) toate valenţele astea de satisfăcut. Suntem în Balcani, spre Turcia, ce naiba, nu ne putem face chiar aşa de ... japonezi încât să nu ştim ce nod de influenţe şi obligaţii reprezintă fiecare dintre, Doamne iartă-mă, aleşi.
Nicăieri nu este epocă de platină şi de lumini. Ăi mai firoscoşi vorbesc despre (scuze!) o kali-yuga, o epocă de fier. Adică, o domnie a degenerării, declinului şi a unilateralizării mondiale printr-un apetit gastric şi social dirijat. Dar pe aici, la întretăierea Sâmbetei cu Dâmbu’ şi Dâmboviţa, obrazul gros şi stomacul de cămilă, dispensabilitatea cerebelului şi completul anacronism al educaţiei au readus contraselecţia proletcultistă - cea care ridica ţiganul omorâtor de tată la primăria comunei decapitată de popă şi învăţător – în ipostaza protipendadei politice de umbre japoneze pe pânza vremii. NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea