Pe data de 2 august 1945 s-a încheiat Conferinţa de la Potsdam între noile puteri ale momentului URSS, Marea Britanie şi Statele Unite. Era o Conferinţă menită să confirme înţelegerile de la Yalta din februarie 1945 şi să clarifice anumite aspecte legate de soarta şi graniţele Poloniei, de împărţirea Germaniei în zone militare de ocupaţie şi împărţirea compensaţiilor materiale între aliaţi (inclusiv demantelarea industriei germane strategice şi mutarea ei în ţările învingătoare, cu cercetători cu tot). Germaniei i se rezerva un rol agricol în noua Europă postbelică. Ironia face ca lucrările s-au desfăşurat în Palatul Cecilienhof, ce aparţinuse Casei de Hohenzollern a Germaniei.
Stalin a întârziat o zi la începerea negocierilor, deoarece, conform surselor neoficiale suferise un preinfarct. Oricum, Stalin s-a amuzat teribil după ce Churchill, un adversar dur al pretenţiilor sovietice, a fost înlocuit pe durata discuţiilor de un socialist, Clement Attlee, cel care câştigase alegerile din iulie 1945. Deh, democraţia asta joacă şi feste.
Nici conciliantul Roosevelt nu mai era. Acesta se stinsese din viaţă în aprilie 1945. Era urmat de vicepreşedintele său, Harry Truman la conducerea Statelor Unite.
Dacă cineva era curios dacă s-a discutat ceva de soarta României acum 75 de ani poate sa stea liniştit. România nu mai era demult vreo zonă de interes pentru occidentali şi poate nici pentru sovietici. Singura referire la România era făcută în sensul pregătirii Conferinţei de Pace de la Paris (1946) unde regatului român i se rezerva statutul de ţară învinsă cum va fi şi cazul Bulgariei, Ungariei, Italiei şi Finlandei (toate ţări aliate până la un moment dat cu Germania nazistă).
De ce eram atât de insignifianţi?
Păi foarte simplu, pentru că eram deja în interiorul viitorului lagăr comunist, fără graniţe cu ţările vest europene. Mai importante pentru sovietici erau ţările de graniţă, precum Polonia, ulterior Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria sau jumătatea estică a Austriei, de unde au plecat abia în 1955. Aceste ţări erau considerate zone tampon pentru URSS şi au primit o importanţă deosebită. Nu degeaba revoltele anticomuniste sau reformele din interiorul lagărului (Berlin – 1953, Budapesta – 1956, Poznan – 1956, Cehoslovacia -1968) au fost reprimate cu brutalitate de către sovietici.
Britanicii şi americanii l-au pus pe Stalin să promită că va organiza alegeri libere în toate ţările estice şi el i-a asigurat zâmbind şmechereşte că aşa va fi.
Deja din iarna lui 1944 şi primăvara anului 1945 sovieticii aveau guverne comuniste satelit în toate ţările respective. Mai important pentru Truman a fost să se laude la Stalin pe 6 august, că a folosit prima bomba nucleară împotriva japonezilor la Hiroshima şi pe 9 august la Nagasaki. Peste patru ani, tot în august, sovieticii testau şi ei prima bombă nucleară.
Conferinţa aceasta este de fapt certificatul de naştere al noii superputeri sovietice şi al celei americane, al lumii bipolare pentru 45 de ani. Se prefigurează astfel printre zâmbete false şi cupe de şampanie, viitorul război rece şi cortina de fier despre care Churchill va vorbi explicit pentru prima data în 1946. Stalin avea de ce să fie mândru, Rusia Sovietică statea în sfârşit la masa „bogaţilor“ ca partener egal. Poate de aceea Stalin a purtat foarte mândru un sacou alb de generalisim, amintind de uniformele de gală ale ţarilor ruşi. Întâmplarea a făcut ca tot într-o zi de august, peste 46 de ani de la Conferinţa de la Potsdam, să înceapă şi prăbuşirea politică a Uniunii Sovietice prin tentativa de puci a conservatorilor comunişti împotriva reformistului Gorbaciov. Pe 26 decembrie 1991, URSS înceta să mai existe iar toate fostele republici sovietice îşi luau soarta în propriile mâini.
Alex Policală