Tinel și Pistruiatu cărau lubenița, vai de capul lor, unul zece metri, celălalt zece metri... și tot așa, fiindcă asta era pedeapsa lor, pe care Chiru le-a dat-o, da’ mai mult și-au luat-o ei singuri, fiindcă au insistat să cumpărăm exact dihania aia de pepene, care nu încăpea într-o găleată... Treaba voastră, le-a zis Chiru, de la piață la autobuz sunt vreo 300 de metri... și pe urmă, de la autobuz la internat, poate mai mult... cine-o să care cinșpe kile? Noi, tovarășu profesor, eu cu Tinel, pe rând, a zis Pistruiatu, iar Tinel: Corect! Păcat de el să-l lăsăm aici, e o capodoperă de pepene... problema nu e cum îl ducem, da’ cu ce-o să-l tăiem?!, cât e de mare... Mă bag și eu, a dat cu gura și George, dar gura a rămas de el, fiindcă imediat ce-a făcut trei pași cu lubenița în brațe, sprijinită de burtă, a început să țipe: Băă, îl scap... îl scaap... și-l scăpa, dacă nu îl ajuta Chiru, care continua să facă bășcălie de ei: Hai, zmeii... care te înhami, mă, Sisife, la bolovanu' ăsta?... că tocmai ne spusese povestea lui Sisif, când ne plimbam prin Ada Kaleh... Că de aici a început totul, de la vizita la Ada Kaleh, insula aia turcească din mijlocul Dunării...
Profesorul avusese dreptate, după Brașov, ni s-au dezlegat limbile... ne-a tot amestecat în compartimente, că, până la Sibiu, ne cunoșteam bine, iar după prima seară împreună, la Deva, ce să spun?... eram deja prieteni de când lumea. Am vizitat orașul... nu mai știu ce muzeu, ceva cu dacii și romanii... iar în ziua următoare am plecat spre Timișoara, dar ne-am oprit la Ilia, să schimbăm trenul și am avut timp și de o baie în Mureș, acolo chiar a fost frumos... pe urmă am vizitat un oraș numit Lugoj, unde din nou am schimbat trenul, și seara am dormit la Timișoara, unde am stat două zile, că este un oraș mare și am avut multe de văzut... Și am mai văzut stațiunea Herculane, asta chiar a fost mișto, niște clădiri de zici să sunt palate și statuia lui Hercule în centru... iar în a doua seară la Severin, când ne-am adunat la ”bilanțul zilei”, cum zicea Naicu ”buștenaru” dintr-a șaptea, al cărui tată lucra la primărie... și el era tare fudul pe chestia asta... profesorul Chiru n-a avut de lucru: Mâine mergem la Ada Kaleh... și ne-a spus ce-i aia Ada Kaleh, păcat să n-o vedem, e ultima ocazie, în câțiva ani, o să dispară sub apele Dunării, că se face acolo un mare baraj pentru o hidrocentrală... cu înfloriturile lui de poet, așa că, la:
Cine vrea să meargă?... a fost durere: eu, eu, eu... dar nu puteau merge decât zece elevi, că doar atâtea locuri erau în barcă... și apoi a dat-o la întors: că se merge cu barca pe Dunăre, că e periculos, că sunt valuri mari, dacă trece vreun vapor se poate răsturna barca... apa e foarte adâncă și doar la o palmă de marginea bărcii... și nu e primit în barcă decât cine știe să înoate... și în niciun caz copii mai mici de 11 - 12 ani... ce să mai, până la urmă s-a hotărât: Tinel, Pistruiatu, George, Naicu, Paula, Rodica, Vasilescu Blondu (mai era un Vasilescu în grup, Vasilescu și-atâta), Radu, Magda și Cici. Eu nu merg, tovarășu profesor, nu pot să merg, nu știu să înot și mi-e frică de apă, am căzut o dată din barcă în Cișmigiu, când eram de trei ani și am rămas așa, cu o frică... nici la mare nu intru decât până la genunchi... atunci, merge Ivan, ce zici, vrei, Ivane?, că tu ești următorul pe listă... da, merg, merg... iar tu... Ceci, și accentua: Ceeci, iar ei îi râdeau ochii de mulțumire, rămâi la comandă cu ăștia mici în internat și ai grijă de tot ce se petrece aici, ești șefa zilei de mâine... dimineață, la opt, o să vină un pedagog să vă supravegheze... o să vă arate laboratoarele... citiți, jucați cărți, vă odihniți, aveți voie în curte, la o minge, la un șotron, treaba voastră, masa de prânz o aveți asigurată...
Zis și făcut, cei zece și cu Chiru unșpe au plecat la șapte dimineața, ca să prindă autobuzul de opt spre Orșova, că de-acolo îi lua barca să-i ducă pe Ada Kaleh, iar cei mici au rămas la internat, cu Cici la cârmă, ceea ce nu prea le convenea, fiindcă Cici era o nesuferită, vorbea mult și tot timpul se lăuda. Așa că, atunci când a apărut Milică, pedagogul, năltuț, blonduț, simpatic, puștimea a și văzut în el un salvator, mai ales că și vorbea frumos: Dragii mei, sunt pedagogul Emilian Ciocăzan... astăzi, va fi una dintre zilele voastre cele mai frumoase, chiar dacă în aparență ați rămas închiși în această bastilie ostilă, care, tot în aparență, nu vă poate oferi niciun fel de distracție... dar noi suntem inventivi și vom face tot posibilul ca să ne simțim bine împreună... ce ziceți de un campionat de șeptic pe dezbrăcate, de exemplu... nu, nu aici, în dormitor... afară, pe terenul de sport, unde avem și apă să ne stropim, pe căldurile astea, o să fie minunat...
Și picimea l-a urmat. Și ce veselie, ce chilomăneală, mai ales când fetele rămâneau în chiloți și tricou, că nu toate aveau costum de baie... hai, nu e nicio rușine, e ca la ștrand... le încuraja Milică, fiindcă niciuna nu voia să meargă mai departe de-atâta, dar oricum se vedea tot când Milică punea furtunul cu apă pe ele... Bine, asta se întâmpla după ora unșpe, când a plecat tanti Geta, care le făcuse micul dejun și le pregătise prânzul, ciorbă de legume, pui cu pilaf și salată de varză, plus papanași... iar după o oră, distracția era în toi... când nea Eftimie, paznicul, a venit aproape plângând la Milică: Dom pedagog, am o mare problemă acasă, vai de sufletul meu, a căzut nevastă-mea din pod și a luat-o la spital cu salvarea, dar n-are cine sta cu ăia doi nepoți din Craiova care sunt la mine, că fiu-meu abia mâine poate să vină după ei să-i ia acasă... am vorbit și cu dom director și dânsul mi-a zis: nea Eftimie, vorbește cu Milică, spune-i c-am zis eu să rămână el șef peste tot, adică să fie atent și la pază, să încuie poarta și să scoată telefonul afară din gheretă, ca să se audă de departe, dacă sună cineva...
Ce beți, dumneavoastră acolo, tovarășu pedagog?, mă scuzați... eu sunt mai așa, mai curioasă, c-așa m-a făcut mama... zâmbi Cici, iar Milică deja venise la masa ei și îi turnă în pahar: E must, domnișoara Cici, poți să guști, dacă vrei. Hopa!, domnișoara! Lui Duduleanu din Breaza deja i se aprinse beculețu’... domnișoara Cici, asta sună într-un fel, ia, atenție mărită!... ați auzit și voi cum îi zice lu’ Cici... domnișoara... se aplecă el spre Florentina și Maria, dar astea dădură din umeri: Ei, și?! Must, acuma, la început de august, păi, ce, s-au copt strugurii?, că la noi la Breaza încă nu. E must de anul trecut, măi, amicilor, făcu Milică, adresându-se tuturor, fiindcă era clar că la toți le sclipeau ochii de poftă, mai ales că tanti Geta scăpase ceva mai multă vegeta în pilaf și era sărat ca naiba... De anul trecut, că la noi așa se face, pune mama o linguriță de salicilat la un kil de must, sigilează dopul cu ceară roșie, ca să nu ia nici un pic de aer și apoi îngroapă sticlele în pământ iar acuma, pe căldurile astea, bem un must adevărat, bun și rece. Cine vrea? Cine să nu vrea? Și Milică plecă în camera lui și veni de-acolo cu un bidon de 3 litri... e, nu prea rece, dar bun și dulce și bău fiecare câte un pahar, două, trei... că Cici îi mai și luă la rost: Băi, gata!, destul, nu mai beți atâta, must... must, da’... mai ales că unii deja plecaseră la dormitor și într-un sfert de oră erau la orizontală...
Paznicul de noapte Vasile Motocea venea cu bicicleta de la Șimian... intra de serviciu la șapte seara, dar întotdeauna sosea mai devreme cu cel puțin o oră, o oră jumate: Decât să mă cert cu femeia acasă, mai bine mă cert cu singurătatea la serviciu, glumea el... că e și pe bani. O oră îi lua numai să-și facă rondul... începea de la salcâmi, unde, după ce se milogise doi ani de director, până la urmă primise aprobare să crească porumbei... le dădea să mănânce, la mai curăța cotețele, mai vorbea cu ei... își calcula astfel timpul încât la șapte fără un sfert, când colegul lui de zi îl striga, invariabil: nea Motoceeea, oricare ar fi fost, Costică, Nelu, Petrache... el numa ce dădea colțul pe la cantină: Gata, mă, sunt aici, poți să pleci... și venea însoțit de cei trei dulăi pe care, după alte milogeli, îl lăsase directorul să-i țină în cel mai îndepărtat colț al curții, unde le făcuse o cușcă și un țarc de sârmă-mpletită și de unde paznicul de noapte avea voie să-i scoată după ora zece, sâmbăta și duminica... după ora șapte seara și obligația să-i închidă la șapte dimineața... De data asta însă, Motocea sosise mult mai devreme, fiindcă pe la unu, așa, unu jumate, venise la el acasă profesorul de fizică Ostroveanu, care avea casă în Șimian, la șosea, că: Nea Motocea, m-a sunat tovarășu' director să te prezinți dumneata la serviciu imediat, că paznicul de zi nu știu ce-a pățit și i-a dat voie să plece acasă. Da, dom profesor, acuș îmi iau bicicleta și zbor, noroc că am mâncat mai devreme, că noi așa facem duminica, mâncăm aproape imediat după ce venim de la biserică...
N-a mai sunat, știind că Nelu nu e acolo, a scos doar cărămida aia din gard unde țineau ei cheia de rezervă, uite, tocmai pentru cazuri de-astea, a intrat și a rămas ca la dentist... două fetițe plângeau în hohote și tremurau ca varga, băgate una-n alta, chiar sub copertina din spatele gheretei... n-a mai pierdut vremea să le întrebe ce s-a-ntâmplat... s-a năpustit spre dormitoare... știa că urmează să vină un grup de elevi din regiunea Ploiești, că-i instruise directorul personal pe toți paznicii și pe idiotul ăla de Milică, cel mai nesuferit pedagog din tot internatul... ce să facă, cum să se comporte, ce răspundere au... din primul dormitor de la etaj se auzeau zgomote nedeslușite, dar ușa era baricadată cu niște scaune, și când a forțat-o, a izbucnit un cor de voci speriate:
Nu... nu... nu intra, pleacă!... pleacă!... acolo... acolo... un băiețel alerga speriat pe hol, arătând cu mâna îndărăt, spre veceuri... pe fereastră... acolo, jos, e jos... moartă... și a văzut-o de la fereastra veceului de fete... era în stratul de flori, pe jumătate ridicată, cu spatele rezemat de banca unde fumau profesoarele în recreație, ca să nu le vadă directorul, care avea biroul în partea cealaltă a clădirii... ai ceva? te doare ceva, hei, fetițo, aicea, sus!... picioarele, gemea fata, picioarele, nu-l mai simt pe dreptu'... a coborât val vârtej la parter, ușa cancelariei era la perete, dar acolo nu era telefon... cutia cu chei de urgență avea geamul spart, cineva luase cheia de la cabinetul directorului... acolo, la fel, ușa, vraiște și biroul șefului năclăit de mizerie, cineva vomitase, scuipase, vărsase sânge... noroc că telefonul scăpase aproape neatins... a sunat imediat la salvare... apoi la director și după aia la miliție... a fugit și a deschis poarta și imediat s-a auzit sirena salvării... încă îi mai suna în urechi înjurătura directorului:
Dumnezeii mamii lui de nenorocit, m-a distrus, m-a distrus... și se întreba de ce nu-l vede pe Milică, unde e Milică?... și fata asta, da... ești, bine, fetițo?, te doare ceva?... puțin capul și mâna stângă, dar nu-mi simt picioarele, uite, pe stângu' îl mișc, da' dreptu' e... mort... am sărit de la geam, am scăpat de tovarășu' pedagog... se urcase pe mine și era dezbrăcat... și-i mirosea rău gura și tot trăgea de mine, da' ce căutam eu în camera lui?!... și toți copiii dormeau sau vomitau pe la veceu, ne-a dat să bem niște must... Milică era în vârfu’ patului, cu genunchii la gură și ochii rătăciți: Am omorât-o, am omorât-o... când s-au auzit primele mașini scrâșnind din frâne... Stai aici, să nu care cumva să ieși, că bag cuțitu-n tine, m-ai auzit?! Am omorât-o, am omorât-o... se tânguia Milică, cu mințile încă pierdute în aburii băuturii... Cum e fata, cum e?, a apucat să o întrebe pe asistentă, înainte de a-i conduce pe milițieni la camera lui Milică... asistenta dădea din cap și-și lăsase colțurile buzelor în jos, adică... nu-mi dau seama, cam rău... directorul sosise și el și încerca să-i adune pe copii într-o sală de clasă... de ce acolo?... ce întrebare tâmpită, de ce nu acolo?... ăia plângeau, unii se simțeau rău, alții habar n-aveau ce fac... Vreo trei ore a durat balamucul... câțiva copii au fost luați la spital, alții au primit acolo pe loc niște medicamente și ceva de mâncare de la cantină... apăruse și tanti Geta, Milică își mai revenise și acum scria prima declarație în cancelarie, copiii scriau și ei ce-și aduceau aminte... pe la cinci, totul se terminase... directorul își făcuse și el compunerea și se retrăsese în ghereta paznicului cu maiorul Bobircă, șeful miliției orășenești, și fumau ca turcii... nea Motocea, mergi la mine în birou vezi că-n raftul de jos al bibliotecii, după cărți, e o sticlă pătrată, de-aia de la sârbi, are o etichetă roșie în diagonală, așa... desenă el cu degetul o linie prin aer... Johni Valcher, tov director... da, bravo!, chiar el!, o iei, aduci și două pahare de la bucătărie și vii încoace cât de repede poți...
Când s-a întors profesorul Chiru cu excursioniștii lui... să dea în bâlbâială și mai multe nu... Bobincă i-a zis să adune toți copiii într-o clasă și să aștepte acolo cu ei. Apoi a mai venit cineva, unul important, că și maiorul și directorul au ieșit să-l întâmpine și l-au salutat cu respect: Să trăiți... Cum e? Dar pe scurt, a zis el... și a ascultat cam așa, la două minute, că săracu’ dom director al nostru nici n-a apucat să deschidă gura, când ăsta importantu’ a dat scurt din mână, adică: Destul!, și început să vorbească el, tot acolo, în fața gheretei, sprijinit de mașina pe care, între timp, șoferul o întorsese deja pentru plecare... nici măcar n-a vrut să intre în școală, să vadă ceva cu ochii lui... și avea o voce tăioasă ca o margine de tablă care te mușcă pe neașteptate de mână:
Sunați la spital, să mi se raporteze direct la birou situația victimei... acum, imediat, când ajung eu la sediu, ofițerul de serviciu să știe deja cum stă treaba... s-a-nțeles, Bobircă?... aici, la voi, directore, e clar, a fost un accident, am dat deja dispoziție: pedagogul Emilian Ciocăzan e la psihiatrie... a vrut să sune la salvare, dar n-a mai fost capabil, fiindcă a făcut o depresie bruscă și severă văzând eleva căzută în iarbă... cum încercase să prindă o bluză pe care tocmai și-o spălase la chiuvetă și o scutura pe fereastră... cum alunecase pe cimentul ud din sala de dușuri, că parcă ar costa o avere niște garnituri, paștele mă-sii de neglijență, directore!... mâine va fi transferat la Gătaia, am vorbit cu tovarășii de la Regionala de partid Timișoara, care, de altfel, au primit și ei instrucțiuni direct de la București, de la CC, mai exact, deocamdată, eleva cu fractură rămâne internată la noi, ceilalți elevi vor pleca acasă... mâine dimineață la ora șapte o să vină un microbuz să-i ia, tovarășii de la secția de învățământ vor vorbi cu omologii lor de la Ploiești care vor anunța școlile respective și acestea, pe părinți...
a fost un simplu accident, repet și subliniez, n-a existat nicio băutură alcoolică, profesorul Chiru va fi arestat acum, pe loc, cheamă pe cineva, Bobircă, cu o mașină... pentru grave neglijențe în serviciu cauzatoare de situații periculoase, Bobircă, atenție cum o faceți și ce le spuneți copiilor, dumneata, directore, vei răspunde în fața ministerului și pe linie de partid, cum să lași, dom’le, școala fără paznic?... ești nebun?... pentru noaptea asta aduci două profesoare, repet, nu pedagogi, profesoare!, să dea asistență grupului de elevi, o să vină și o doctoriță, iar tu, măi, tovarășe maior, păcat... îmi pusesem mari speranțe în tine... vei fi detașat disciplinar la Baia de Aramă pentru trei luni, după, mai vedem... Să vă mai recomand discreție totală... absolut totală? Să vă mai spun că e un caz excepțional, de care se interesează tovarăși de la cel mai înalt nivel, inclusiv de la CC? Și care trebuie rezolvat rapid și în cele mai bune condițiuni?
A doua zi, în microbuzul care ne aducea spre casă, fără Cici și fără Chiru, ore în șir nimeni nu a scos niciun cuvânt. Eram însoțiți de o doctoriță și o profesoară care nici ele nu vorbeau decât rareori și foarte pe scurt... Tocmai mă minunam... ce nume de oraș o mai fi ăsta?!... Găești!, mai înainte văzusem pancarta cu Regiunea Ploiești și-mi făceam curaj că nu mai poate fi chiar atât de mult până acasă... dar ce curaj să am ca să spun părinților... ce?... ce-mi spuseseră picii sau ce ne zisese maiorul Bobircă și directorul Zamfirache... că un simplu accident, o neatenție, o joacă... că nici vorbă de vin îndulcit cu zahăr... și nu un bidon mare, ci doar o sticlă de juma de kil, cu niște must zero alcool... că doar șocul o făcuse pe Cici să-i spună paznicului de noapte chestia cu Milică... cum încercase el să... când soru-mea, care, normal, în ziua aia rămăsese la internat, mă trase de mânecă, și îmi șopti la ureche: Nenicule, eu știu c-am fost peste tot, dar am uitat pe unde, mă... zi-mi și mie ce orașe au fost ălea... că poate m-o întreba și pe mine cineva...
M. Ghiță Mateucă
Citește și: XVII. Am fost peste tot, dar am uitat pe unde...