Nu ştiu cum se face, dar, din cele peste 40 de campinguri de la vest de Viena, am nimerit taman la unul administrat de un român. Asta a şi fost şansa noastră, fiindcă, altfel, nu mai era loc nici să întinzi o batistă. Aşa, băiatu’ ăla simpatic de prin nordul Ardealului ne-a dat voie să montăm cortul chiar pe peluza de la intrare, mai ales că i-am promis că nu rămânem decât o noapte. Şi, din vorbă-n vorbă, el, dornic să afle ce mai e prin ţară, noi, nerăbdători să punem cortul, mai ales că parcă şi începuse o ploaie măruntă, uite că mai apare şi o familie din Estonia, aşa că, hai, nene, că acuşi se umple peluza de corturi, de se supără ăsta bătrânu’ pe mine, că vă las aici, pe gazon, şi-mi taie din salariu, hai, instalaţi-vă şi pe urmă veniţi la mine, pe terasă, la un şnaps.
Şi aşa am aflat că lucrează împreună cu fratele lui la “neamţ” de vreo şase ani, că au ajuns amândoi oamenii de încredere ai patronului, că le-a dat o casă cu terasă şi grădină chiar acolo, în camping, să locuiască gratis, şi de mâncat mănâncă tot gratis, la restaurant, iar banii îi trimit în ţară, la fratele lor cel mare, că au afaceri în zootehnie, două ferme de vaci şi porci… iar ei n-au mai fost în ţară de patru ani. Nu este niciunul însurat, iar aici în camping e treabă non stop, zi şi noapte, vară şi iarnă, fiindcă au grijă tot anul de cele peste 60 de căsuţe şi rulote în care locuiesc permanent “boşorogii” din Viena, care s-au săturat de zgomot, de stres, de lume, în general, poate și de viață, unii, şi preferă sălbăticia şi izolarea chiar și iarna, printre nămeţii de pe muntele ăsta…
Şi tot aşa am aflat de “coana Steluța”. Păi, n-am fost la ea? Am fost! La păstrăvărie, doi kilometri pe râu în sus, până unde se termină drumu’, e imposibil să n-o găsiţi, fiindcă ea e aici cu vreo patru ani înaintea noastră, o ştie toată lumea de pe valea asta, plus jumate din Viena… Era o dimineaţă subţirică de început de august, iar coana Steluța era acolo, la păstrăvărie. N-am vrut să dăm buzna direct în căbănuţă, aşa că am profitat de porţile deschise şi am făcut un tur de lac. Nu ne-a luat mult, fiindcă ochiul ăla de apă nu avea mai mult de un hectar. Erau şi vreo zece nemţi care pescuiau pe muteşte, departe unul de altul şi fără să se bage în seamă. Cum nici pe noi, de altfel. Da’ nici noi pe ei!
În fine: Săru’ mâna, am aflat de la băieţii din vale, de la camping… Vai, da’ sunteţi din ţară... de unde? Foarte rar calcă vreun român pe aici. Ce mai e pe acasă? Poveştile noastre erau din ziare, a ei era din viaţă. Ţesătoare la Arad, când fabrica a dat-o afară, că şi-a redus producţia, a intat în panică. Mai ales că era văduvă şi avea doi copii de crescut. Şi atunci a apărut Schönfeld. Ea aşa-i zice şi acum, după atâţia ani de căsătorie, tot pe numele de familie. Nu l-a alintat niciodată pe numele de botez, fiindcă nu se ştie prin ce capriciu al sorţii prea semăna cu numele primului ei bărbat, şi asta nu i-a plăcut deloc. Aşa că, pentru ea, el era Schönfeld, iar pentru el, ea era Steluța.
Mai mult “coana Steluța”, fiindcă Schönfeld aşa îi auzise pe prietenii şi vecinii din Arad că-i zic, “coana Steluța” şi asta atunci, demult, în cei câţiva ani în care ea l-a tot dus cu vorba, că n-a vrut să facă pasul ăsta cu Austria decât când a fost convinsă sută-n mie că Schönfy (ăsta e maximum de tandreţe), e om serios şi, mai ales, că îi acceptă copiii aşa cum vrea ea, cu sprijin financiar şi cu destul de multă afecţiune. Bine, acum, copiii sunt oameni în toată firea, amândoi căsătoriţi, stabiliţi unu-n Viena, celălalt într-un orăşel ceva mai depărtat. Cel mare, băiatul, are două fete, nevastă-sa e tot româncă. Cea mică, fata, e căsătorită cu un polonez. Băiat bun, da’ nu vrea să înveţe româneşte şi asta nu-i place lu’ coana Steluța deloc, fiindcă, dacă o să aibă şi ei copii... cum o să facă fiică-sa să-i înveţe singură româneşte?
Şi, tot trebăluind, coana Steluța se scuză întruna, că nu poate să ne omenească şi ea cu ceva, o tărie nu merge, că e prea de dimineaţă, un ceai, o cafea?, nu, danke!, am băut deja, atunci, măcar un suc, uite, mai am puţin şi termin cu sarmalele astea, pun oala la foc, îmi aştept nepoatele cu sarmale, se prăpădesc după ele, au intrat în vacanţă şi or să stea aici la păstrăvărie, în munte, vreo două săptămâni, ce păcat că Schönfy e plecat, v-ar fi arătat lacurile de din sus... şi casa, avem casă mare, la vreo trei kilometri de aici, în pădure, e ceva frumos, sunt peste 20 de bazine, se ţin lanţ, care cu puet, care cu peşte mare, se bat restaurantele din Viena pe păstrăvii noştri, fiindcă Schönfeld e specialist a-ntâia, toată viaţa s-a ocupat de păstrăvi, ştie de la ta’su, că aşa a moştenit el afacerea…
În România, coana Steluța nu mai vine. Nu mai are nici de ce și nici la cine să vină. Ar fi o soră la Huedin, da’ nu-şi mai vorbesc de peste 20 de ani, aproape că s-au şi uitat una pe alta, de mormintele părinţilor are grijă o prietenă, îi trimite nişte bani pentru asta, de două ori pe an…
Când să ne luăm la revedere, unul dintre pescari tocmai venea cu un păstrăv, ca să-l cureţe coana Steluța şi să-l pună la frigider. Începuseră deja să vorbească afaceri în germană, aşa că despărţirea a fost mult mai rece decât ne așteptam, după atâtea efuziuni și amabilitățuri... coana Steluța a noastră mulţumindu-se doar cu un gest vag de “la revedere”. Şi eu, care credeam că va sări de gâtul nostru, să ne pupe dulce. Aiurea! Coana Steluța era deja nemţoaică.
M. Ghiţă Mateucă