Dacă am clănţănit - sau am comentat savant - luni întregi despre alegeri, şi s-a încheiat cum s-a încheiat, acum o ţinem gaia-maţu pe tema viitorului premier: cine, din ce partid, de ce X şi nu Y. Ne-am exercitat cu toţii în comentarii, aproximări, ipoteze, am ieşit ca în Caragiale la "izerciţ patriotic” iar rezultatul n-a fost nici fulminant-entuziasmant, nici tragic - doar amărât, pidosnic, chelbos şi văduv de satisfacţii. Nu era o lehamite de zoon politokon dedulcit la speculaţii şi nădăjduitor de bine, ci dezinteresul atâtor şi atâtor "amărâţi pe dinăuntru”, care se vor şi cu şunca în pod şi cu pofta satisfăcută.

Au votat aproape 40% din "cetăţenii cu drept de vot” - asta însemnând de fapt pătura rurală, îmbărânită, nu foarte şcolită şi temătoare de ziua de mâine, plus acoliţii, slujbaşii partidelor cu rubedeniile interesate alături. De câştigat, n-a câştigat nimeni. 32-33% din 40% înseamnă praful de pe tobă. Fumurile tuturor liderilor importanţi - Geoană, Boc, Tăriceanu - nu sunt deci justificate. Intelighenţia, tineretul serios, muncitorimea de dincolo au lipsit din varii motive de la această rundă electorală nici bine organizată, nici socotită necesară.

Acum, de-abia plecând bătrânii responsabili de urne, ce mai freamăt, ce mai (s)bucium! Conclavuri, conciliabule, pitite de ochii lumii sau provocator desfăşurate la cuţite şi pahară în localuri de lux, intervenţii, tras de sfori - adică tot ceea ce înseamnă viaţă democratică, onestă şi adevărată! - toate şi altele gravitează în jurul primul ministru şi-al potenţialului guvern. "Noi am câştigat alegerile, noi impunem” - iată fraza cea mai des auzită. În jurul muşinei şi mişunării politice, "amuşinăm” noi, cei dătători cu părerea pentru cei care, chipurile, nu ştiu pe ce lume trăiesc. Alegerea şi numirea primului ministru a ajuns dintr-o dată soluţia, piatra filosofală, nu doar a politicii româneşti de acum, ci, parcă, a vieţii noastre întregi.

De ea depandă, vorba clasicului, nu doar viitorul şi prezentul, ci chiar... trecutul. Repet: nişte amărâte de rezultate, şchioape şi chioare, năclăite de compromisuri şi pomeni, adunând morţii cu babele, absenţii cu cocoşaţii ebrietaţi şi realizând astronomicul procent de 18%, să zicem, din 40% participare, ne dau nouă îndrituirea, partid important, să credem cu mare realism că vom face curăţenia cea mare şi însănătoşirea cea mai radicală. Te întrebi dacă nu cumva oamenilor acestora le lipseşte cumva organul lucidităţii, valenţa realismului, priza la dorinţele (nu idealurile) şi nemulţumirile mereu nemulţumitului şi cam cârcotaşului cetăţean valah mediu dezvoltat.

Poţi să despici firul în patru cât vrei, să fii un subtil (b)analist politic, să ai doctorate hrebenciuciste (adică, specialist în modalităţile "ciuce” de aranjat, căţărat, prostit mulţimea, ticăloşit justiţia, manevrat judeţe) şi să nu poţi să răspunzi integru la o întrebare. De ce se cramponează sublimele noastre partide de guvernare? care sunt pariurile sau veleităţile lor? Ţara are un deficit bugetar de aproape 100 de miliarde euro, un fond de pensii prăbuşit, o rată a inflaţiei îngrijorătoare, o sete pleziristică de bani la o populaţie care nu mai doreşte muncă de jos, nici măcar plătită cu un 10-15 milioane vechi pe lună, spectrul unor disponibilizări masive în 2009, falimentul unor industrii, lipsa de programe în turism şi agricultură.

Cum poţi să crezi că dacă dai un Geoană, un Tăriceanu sau pe cineva de la PD-L ca prim-ministru rezolvi marasmul şi încurcătura sturlubaticei stări de fapt româneşti. O ţară a nemulţumirii cronice, a revedicărilor permanente dar cu un număr de două ori mai mare de petrecăreţi ai sărbătorilor de Crăciun şi An Nou ca în Austria, la hotelurile cele mai scumpe din ţară şi din străinătate. Vitalitatea din veac a dansului pe buza prăpastiei. NICU BOARU

 

 

Back To Top