Nu cred că ne putem dezbăra prea curând de "sârba în căruţă” şi sportul naţional neomologat numit "dănţuială pe buza vulcanului”. Ohoho, nu în ipostază de Empedocle (ca să arăt cât de firoscos sunt!), filosoful antic, cel care medita sus, sus pe "meterezele” Vezuviului la noimele universale; ci, mai prozaic, ca ipochimeni dezarticulaţi de conjugarea, cu un reflexiv negramatical, necanonic, dar foarte îndreptăţit în fond, a verbului "a se râde”: eu mă râd, tu te râzi, el se râde. De atâta râs, hăhăit peltic, gâfâit, de alţii, bineînţeles, am ajuns să râdem, fără să vrem, de noi. Adică, "să ne râdem”. Să ne tăiem creanga de sub picioare, uitând astfel că suntem... pe cracă.

Râdem de noi şi când râdem de alţii, şi când batjocorim, cu voluptate slinoasă tot ce este seriozitate, gând de faptă, maturitate. Şi când nu batjocorim şi îngălăm cu leşie şi lături, cu scuipaţi vrut distilaţi pamfletăreşte, lucrăm întru batjocorire. Campăm în comedie proastă şi bâlci cu lanţuri şi femei cu barbă. Ce-i trebuia, de exemplu, Elenei Udrea, cele 40 de sănii cu invitaţi valahi şi "etranjeri” pe un şleau căruia i s-a mascat ceauşist şi peste noapte noroiul cu tone de zăpadă artificială aduse la comandă?

Trebuia vopsită cioara? făcută blondă? sau cocoş?

Dar slugile bolnave de salamalecuri şi înfricoşate în cramponarea lor de post, care au executat comanda - cum trebuie cauterizate? Nostim ar fi să afli că ele or fi propus distracţia asta jenantă moral şi costisitoare până la anemia bugetelor locale.

Dulceaţa de blondă fanată, ajunsă pe doctorate la Sorbona în fruntea unui minister creat ad-hoc a avut şi drăgălăşenia să vorbească despre "austeritate”, "măsuri dictate de criză”. Şi asta în timp ce geanta producţie Louis Vuitton, automobilul strălucit şi toaleta numai de penurii şi de Est-Europa tranziţiei nu vorbeau. Criză-criză, dar musiu ginerică Geoană petrece cu familiile Cocoş şi Băsescu în chambre separe pe la Predeal, tot PSD-ul la vârf se întruneşte la o agapă stropită şi alimentată copios şi dănţuită temeinic, cum numai moşii pot s-o facă, de la Coşbuc încoace, PNL-ul îşi strânge vreo 5 mii de amărăşteni entuziaşti şi îşi succede triumfalismele şi vaticinările de tipul "vom fi din nou şi mai mult decât am fost” cu o şpriţuială dintre cele mai dărâmător-balcanice, poporenii mai închină şi ei câte un pahar mare de plastic în cinstea crizei, sau de teama ei - în totului tot, o chermeză, o... chior-meză năucită şi bucuroasă, în care greaţa de a doua zi abia egalează pupatul fals, dintre inamici, decuseară. Unul cântă la o chitară ştirbă de coarde, o universitară cu ochelari, cu aere de păpuşă ramolită, apare în fiecare seară cu mohoreala unei dirigenţii vetuste, de şcoală profesională;

Dragnea pleacă dintr-un post la "vernisarea căruia” participaseră peste 400 de ghinărari, şefi de judeţe, miniştri, neveste, "presari-şefi”, popor sereistic. A stat 6 zile. Înaintea lui, fusese altul. Acela ("ăla, în varianta veridicităţii morale”) a stat puţin mai mult. Ei sunt personaje foarte apreciate într-un partid apreciat. Nu foarte puternic, ci foarte numeros. Numeros, dar fără tineret progresist, apt să înlocuiască temeinic şi să nu imite. Adică, mereu aceleaşi ipochimene.

Repetiţia e mama băgării minţii la cap la români. Să ne întoarcem la dragul de Dragnea.

Băiuţelul (vorba lui Filip Florian, prozator, nu manelist) şi-a depus demisia seara la 8, noutate pe plan european, american şi pe unde se mai află o aparenţă de lege. A doua zi înceta mandatul de şef de judeţ. Putea să rămână într-un loc (la Interne) unde ar fi trebuit să desluşească nişte iţe şi să dreneze nişte mizerii dezasimilate chiar de confraţi-pătaţi din propria ogradă? Ce s-ar fi întâmplat în judeţul unde fusese ales unanim şi entuziast (adică, vreo 40% de voturi din 30% de participanţi, cu decontul mafioţilor care îi unseseră ascensiunea)?

Cine le mai dădea drumuri de asfaltat până la anul, benzinării de vânturi, întreprinderi de pus pe butuci, perimetre intravilane, scheme de autostrăzi viitoare, amuşinări de fonduri europene, măduve, dulceţuri, slane, blondine, avtomobile? Nu dispăreau ele ca în neaoşa baladă, ca florile primăvara, ca bucuriile toamna, ca amorurile cu vârsta? Se duceau... Asta-i, dragii moşului, cu zbenţuiala la românaşul nostru cântător din fluier de fag, când mioarele pasc scaieţi sau ceva din epiderma scorojită a gardului vecinilor: mândruţa pleacă, fluierul îşi opacizează cântările, toamna şi criza vin împreună ca ploaia şi viscolul la Bacovia sireacul.

Back To Top