Trei zile și două nopți am stat la coadă. Un șir lung se urnea, exasperant de încet. Bolovanii luau locul sticlelor de lapte, oamenii dormeau alandala pe băncuțele din Dorobanți, în apropierea ambasadei.
Cearta nesfârșită de la coadă completa firescul românesc, poarta păzită de polițist și bagajul de speranțe – toate se adunau, în vara lui 1993, în fața Ambasadei Republicii Federale Germania din București. Și eu, la 14 ani, printre acei oameni.
Două zile și o noapte în așteptare și la ambasada Austriei din București, pentru viza de tranzit – ca să ajungi în Germania prin Austria, trebuia să aplici pentru două vize. La plecarea din Germania, am repetat operațiunea la consulatul general al Austriei din Munchen. „Ai chemare?”. „Am chemare”. „N-ai, e falsă” – polițistul împinge o femeie de la coadă. „Ce împingi, bă, că mă cheamă cumnată-miu!”. „Cum îl cheamă pe cumnatu-tău?”. „Hans”. Lumea râde, rândul continuă impasibil.
La cei 14 ani de atunci, știam că, după ce mă lasă polițistul să calc în curtea ambasadei, sunt pe teritoriul Germaniei. La ghișeu, am răspuns cu emoții celor câteva întrebări, după care am ieșit „învingător” și fericit – am luat viză!
La intrarea în Austria, vama Nickelsdorf: coborâm din autocarul Atlassib, vameșul austriac ne bagă într-un țarc cu pașaportul deschis la poză, ne mână ca pe oi, privind documentul și fața fiecăruia. Trecem cuminți, ne urcăm iar în autocar și intrăm în Austria. Trei inși din autocar au fost dați jos și lăsați în vamă. Dumnezeu știe ce au făcut în miezul nopții. Am petrecut o lună în Germania, am revenit în Nădlac, s-a strâns cheta tradițională pentru vameșul român – 5 mărci de căciulă – și am pornit pe un drum neasfaltat care leagă vama de Arad.
Am revenit acasă cu gumă de mestecat, dulciuri, haine noi, o casetă video cu AC/DC și un videocasetofon player second-hand. Și am continuat să visez, amestecând multele drumuri făcute la rudele plecate acolo cu realitatea unei lumi în continuă tranziție mizerabilă.
Trăiesc nu amintiri cu imagini, ci amintiri cu emoții împărțite între civilizație, omenie și griul estic. E grea viața acum? V-a capturat stresul, social-media, mizeria umană ajunsă în parlament? Ați devenit sofiști, eurosceptici, antieuropeni de carnaval? Treaba voastră. Eu voi fi bucuros și recunoscător până la capătul vieții pentru tot ceea ce primesc. Pentru că țarcul ăla din vama austriacă și băncuța din Dorobanți, de lângă ambasadă, rămân pe veci întipărite în minte. Restul e cancan de bâlci suveranist, bun de păcălit credulii fără memorie.
Sebastian IGNAT / Facebook. LinkedIn.
 |
|
 |