N-oi fi eu prea plăcut dar dumneavoastră îmi sunteți mie! Ca să îngroș prima parte a frazei (cea cu dezagreabilul... ) și ca să apelez pentru prima oară la milosârdia dvs. vă rog să îmi îngăduiți să mă plâng (de mine mai mult, de alții, oarecum) în public și nu cu multă jenă.
E vorba, în fond, de mine, adică de o persoană nu foarte exemplară, nici memorabilă și nici chiar meritorie. Nu mă alint. Nu sugerez, înșelător, altceva. În paranteză fie spus, lecturile mele din ultima vreme, din pilde, din Faptele apostolilor, din Pateric – atât cât pricep și atât cât pot să metabolizez și să transform în conduită, fiindcă acesta-i principalul - nu te prea îndeamnă spre bombări de eu. Nu se cuvine să te iei prea mult în seamă, narcisic sau material vorbind. Plăcerile vanității sunt mai mari decât satisfacțiile pecuniare, de exemplu. Trufia, pârdalnica...
Pe această margine subţire, pe această fruntieră uşor de trecut spre infatuata privire complezentă spre tine se aşează rânduleţele următoare. Repet: toleraţi-le! Dacă suportaţi, vă ofer pour la bonne bouche, deci ca desert, câteva maliţii... amare de-ale mele despre nărăvaşa viaţă politicească valahă.
Particip la o emisiune despre învăţământ, cu temă bine aleasă de prietenul meu Claudiu Vasilescu. Cu temă, deci, de actualitate ascuţită, condusă cu baghetă delicată, mlădie. Era vorba de clasa zero şi, ceva mai larg, despre învăţământul românesc. Învăţământ care nu s-a... dezvăţat de multe şi n-a învăţat altele la fel de importante. Are racile, în continuare, dar n-a căpătat ce zic eu reflexele, obligaţia morală, programatică de-a fi contemporan cu spiritul european şi de-a pregăti inteligenţa şi sensibilitatea (şi) copiilor noştri pentru economiile ţărilor europene în care mulţi vor să fie contribuenţi.
Din păcate. Că premisă a ajuns această tristă şi constrânsă concluzie: să înveţi aici cu strălucire, cu performanţă, ca să ari (la figurat) cu competenţă ogoarele altora. Vecin de platou (nu de mici şi nici de whisky) era titularul de la şefia Învăţământului prahovean (sau primar, sau deputat, sau ce mai crede că d-sa că este) Horia Toma.
Horică (nu adăugaţi consoana „n" acolo! ) cum i se spune, sugerându-se calitatea morală inatacabilă a acestui delicat (aparent mătăhălos, buhăit, stropşind şi stropind silabele cu ceva damf străinez) mascul, fost redutabil în tinereţile lui luptătoare, mai ales în ipostaza de "ginerică". Să combatem amândoi despre clasa zero, prin urmare. Vă spun din capul locului (şi la mijlocul articolului!) că n-am avut o senzaţie de jenă, de umilinţă intelectuală, de autodemitere dintr-o postură de responsabilă privire asupra învăţământului, ca acum. Ca aici.
Să vorbeşti, sau să încerci..., şi să fii corectat şi înecat de nişte fraze plate, convenționale, indigeste și lălâi, care erau în fond reproducerea nesăratelor propoziţii şi păreri ale ministresei de resort – iată o experienţă care-mi trebuia. El, "liberal" – adeptul, deci al unui sistem de educaţie şi spartană, şi cordială, cu reprezentarea permanentă a utilităţii sociale a învăţământului – el, deci, face complezenţe unui edec feminin de stânga.
Doar că îi este şef. Săracul independent, ce obedient este! Nu glumesc. Poţi să înveţi din orice, mai ales din rău, cum spuneau cei pe care-i citam mai sus. Mai ales, din boală, din pierdere, dintr-un insucces. La mine, din jenă şi din grotescul situaţiei.
Toată lumea vede că incultura, dezmăţul, mitocănia, dezinteresul pentru valori, absenţa principiilor, prevalenţa antropoizilor politici, agramatismul şi/sau semidoctismul, nesimţirea , impoliteţea sunt de departe şi imediat constatabile note definitorii ale "civicului" românesc. Ale socialului valah.
Societatea, precară, nu se sprijină şi nici nu se ghidează pe un învăţământ de calitate în care educaţia să fie pe primul loc. Acolo este germenul malign. De-acolo izvorăsc apele sulfuroase netămăduitoare.
De-acolo se umflă mlaştina şi începe bolborosirea vulcanilor noroioşi. Avem sute de mii, milioane de licenţiaţi la tot soiul de facultăţi, iar ţara declină în marasm prin incompetenţă, agresivitate, mârlănie. Şi noi zicem mereu de învăţământ, pe bună dreptate, omiţând sau neştiind că şi familia, şi cultura, şi ambianţa socială, şi mass-media pot şi trebuie să fie afluenţii unei acţiuni terapeutice şi reîntemeietoare. Nu rezolv moralul şi morala unei naţii doar cu învăţământul.
Noi, cei de peste 50-60 de ani, am fost disciplinaţi, am învăţat bine şi am fost mai mult decât „cuminţi" la şcoală. Eram nişte mici maşinării de învăţat, timorate, pregătite să slujească fără mari satisfacţii unor lucruri de anvergură (celebra industrializare demenţială, prin sacrificarea agriculturii, a înaltei cercetări de tip psihologic, filosofic, sociologic, de comunicare ), nişte tocilari, cum se spunea pe atunci, ai unor materii care, pur şi simplu, nu-ţi ajutau cu nimic în viaţă.
Mare parte din scriitorii pe care i-am învăţat la liceu nu se mai studiază şi nu mai sunt de citit. Nu mă credeţi, vă ofer Domokoș Geza, de exemplu! Clasa zero... Copiii ăştia nu mai au copilărie de la 3 ani! Adică ... nici nu ştiu cum este aceea copilărie.
Vrem să scoatem nişte extratereştri din ei, cu capete cât o baniţă, cu ochelari de la 5 ani, fără păr la 15 ani, costelivi sau obezi. Dar buni, performanţi chiar pentru miile de euro ale viitorului serviciu de la Mercedes-Benz, care este nu scopul, ci superlativul existenţei lor, idealul.
Încep la 3 ani în angrenajul implacabil, termină studiile pe la 22-23 de ani, intră într-un sistem mastodontic şi într-un Moloh măcinător până la 63-65 de ani când, abia atunci, te întrebi ca poetul: "viaţa noastră unde e?". Şi scociorând în pricina rămânerii învăţământului atât de mult timp, atât de jos, graţioasa huidumă stropea explicaţia celebră: trebuie bani, profesorii n-au bani, banii şi iar banii.
Într-adevăr, nu au salariile trebuincioase. Nici pe departe. Dar se poate întâmpla ceva şi mai cu tâlc şi poate jignitor la culme: să ţi se dea salariul decent, ţie profesor, dar ... doar să ţi se dea! Ai tantiemele cuviincioase (deşi Dumnezeu ştie ce-şi închipuie fiecare că este un salariu decent) dar poziţia ta în societate, ca dascăl, să fie subalternă, ba chiar neobservabilă.
Am amintit în treacăt de Spiru Haret, de acest luminător şi întemeietor. Pe Horică al nostru l-a interesat enorm... mai ales că ministresa (o vorbuliţă despre piticuţa asta: în iarnă va fi la al cincilea mandat, fiindcă se alege, fiindcă ai ei n-au de unde... să aleagă.
Când mai citeşte, mai scrie, mai predă, mai concepe novitale tehnice şi teoretice, când seară de seară, două - trei ore, e prezentă la Antena 3?) n-a grăit, la un secol anul acesta, de la moarte, despre Haret. Îi dădea cu ... banii. Dar suntem (şi eu mă aflu... liberaloid, ba chiar de la început, fără complicităţi sau etape de altă culoare) la putere, la comandă, putem decide, acorda, da.
Ce ne împiedică? Facem fraze? Suntem populişti, să vadă Gigi şi educatoarea de nevastă-sa, Veta Velimirovici Esmeralda că ne interesează soarta lor? Dar soarta unui profesor e doar gândul la banii lui?
Ce o să se întâmple când, cu stipendiile ajustate, vom constata, cu tristă inevitabilitate, că jarul didactic nu s-a înteţit în sufletul omului cu catalogul? Sunt multe imponderabile care decid această profesie de har. Preoţii au şi ei salarii foarte mici. Aaa, veți zice, dar preoţii câștigă şi cu ...
Păi, şi mulţi dintre profesori, ca şi mulţi dintre doctori, mai au şi alte surse. Nu e rău. Le aveau şi pe timpul lui Ceaușescu, iar dl Toma ştie foarte bine, pentru că a dat, profesor bunicel fiind, multe meditaţii. M-a contrazis imediat când i-am spus că degringolada învăţământului începuse atunci şi nu acum. N-are rost să insist şi să pomenesc de comparaţii cu salariile altor bresle.
Atât: în '89, salariul meu de prof. grad I era cu 2000 lei mai mic decât al unui muncitor, cu 3000 mai mic decât al unui strungar. Nevasta-mea, inginer stagiar, mă surclasa cu 1200... iar ca statut social... cât oi trăi îmi amintesc de biciuirile verbale ale activiştilor care controlau practica agricolă: "Hai, bă , tovarăşe profesor, daţi bă spor!"
Cam la "mă" (din partea politicienilor de azi) au rămas cadrele didactice. Au evoluat de la "bă" la "mă". Sunt curtaţi în alegeri şi sunt plânşi de câte un nima'ndrum precum Horică. Să-l auzi cum vorbeşte despre el... O reuşită umană, un exemplu, o ilustraţie culturală, un vârf politic. A fost profesor, director de liceu, primar, parlamentar, europarlamentar (Doamne, ţine-mă!), acum, mai jos, dar tot ţeapăn, tot servil, tot arogant, tot slugoi, e doar şef peste amărâtul nostru învăţământ prahovean. Fusese supranumit "Mister 32 de secunde". Atât fusese prezent la microfonul Parlamentului. Dar ia sa-l auziţi...
N-am mai avut timp pentru bagatelele politice pe care le anunţam în titluri. M-am oprit doar la una, bipedă.
Profesor ca el sau ca mine, ştiutor doar de materie (şi nu de spirit!) trebuie să dispară. Şi eu şi el suntem două hahalere bătrâne, dedulcite la viciu, care sucombă jenant în rostiri necontenite. El, plat ca un trotuar, cenuşiu la text şi vânăt, congestiv, apoplectic; eu cu sclipici înfumurat şi cu slaba mângâiere că, liberaloid până în măduva (nu chiar curată) fiinţei, am deprins la finalul care nu mă prinde cu regrete de viaţă, gustul lecturilor adânci, al celor cu adiere de bună mireasmă duhovnicească.
Nicu Boaru
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea