În economia lui verbală, ţăranul ăla adevărat, irepetabil, califica şi condamna fapte, gesturi care distonau şi distorsionau ordinea morală şi aduceau o atingere cuviinţei traiului într-o colectivitate cu această expresie: "Nu e frumos ce faci!”. Adică, nu e bine ce faci. Se îmbinau aici eticul şi esteticul, iar filosofia de adâncime - nelipsită în înţelepciunea populară - presupunea o frumuseţe implicită şi esenţială a lumii, care poate fi cariată, umbrită sau diminuată de orice gest sau faptă nelalocul ei. Repet, nu se spunea "nu e bine”, ci "nu e frumos”. "Nu se cade” - era o altă expresie, profundă, care însemna o cădere dintr-o ordine aşezată, care sancţionează căderea morală, ba chiar interzice ”să cazi”. Poate şi pentru faptul că poţi antrena şi pe alţii în (de)căderea ta. Nu se cade, nu e frumos - repet eu, amintind aşa, în treacăt, două sintagme uitate în mod vinovat. Şi uităm, tocmai pentru că nu mai este nevoie să ţinem minte, pentru că alta este (dez)ordinea lumii atomizate, epidermice în care trăim.
"Nu dă bine” - iată cuvinţelele (sintagmă nu este, pentru că nu putem împrumuta din jargonul fotbaliştilor ajunşi mediatori televizivi expresii dăştepte d-ale cerebeluţului lor) cu care este taxată (altă încropire televizivă) câte o boacănă a omuleţului politic valah. Acum că, "se cade” sau "nu dă bine” sunt aproape sinonime (verişoare de spiţa a patra) e altceva. Sigur este că avem din păcate la îndemână tot nefăcute sau tot lucruri care afectează acel bun simţ din veac, grijuliu de imaginea ta şi de răsfrângerea ei în ochii celorlalţi. Nu se cade sau nu dă bine, de exemplu, să te duci tu, prim-ministru, în ziua şi acolo unde este băteliştea mai mare a distracţiunii populare, adică taman duminica, pe pârtiile înţesate, şi să te dai cu sania ca un tâmpit, ca unul din miile alea de prostălăi care se dau cu punga, cu capacul de la wc, aulind şi chiţăind în disperată nevoie de a-şi omorî plictiseala cumplită, trăgându-ţi fesul croşetat de bunica de lângă Cluj, şi arătându-ţi deja contururile sporite ale unui chip care a început să prindă osânză. E, totuşi!, criză; Guvernul şi mai ales lăutarul-şef trebuie să afecteze - "fă-te că munceşti, Mircea!” - să afecteze, zic, travaliul ăla sublim din Caragialele acela din care nu putem ieşi. Hohot, gură trasă de comisuri spre urechi, antren, o veselie nici măcar presimţitoare a acelui tot caragialian "criză teribelă! moncher”.
Tot legat de această ilustră familie, mică de stat, mică la sfat, mare în Stat. O nepoţică, Alexandra (cred, că n-oi sta să verific nimicurile astea) Boc, a trecut de la Primăria Clujului la Guvern. Că o fi la Bucureşti, că e doar pe o schemă într-o sinecură oareşcare, iar nu stăm (strâmb) ca să judecăm. Dar... nu e frumos, nu se cade (ba, o să se cadă!) să-ţi aduci cimotiile în posturi grăsoase, să-ţi instalezi, nevasta, soacra şi alte nervuri dintr-un pom ginecologic rămuros în posturi lucioase, mănoase şi al naibii de la vedere. Fiindcă, nu-i aşa?, nu se cade... decât dureros. Şi nu dureros de dulce.

Back To Top