S-a spus că numita "criză” pe care o "străbatem” prilejuieşte şi punerea în discuţie a unor lucruri şi realităţi ocolite, neluate în seamă sau lăsate în lucrarea lor din frică, prejudecăţi, orbire. Începe - vorba vine, fiindcă asta face demult, de-o viaţă, de rânduri de vieţi - şi păţitul nostru geto-dac să mai suspecteze, să bată cu degetul - vorba lui Marin Preda - în toate, vrând să vadă unde sună a gol.
Meseriile viitorului
Începe, repet, să vadă că, fie criză, fie gogoriţă, lăbărţarea, consumul şi poftele nu pot fi lăţite şi transformate în scop de viaţă; că nu trebuie să te întâlneşti cu acceleratul de la Cluj sau Bucureşti dacă nu mai poţi să faci zece împrumuturi pentru un BMW la cei 25 de ani ai nevârstniciei de dinăuntru; că pământul de la tata, pentru care îi dai fratelui - ca-n parabola Vechiului Testament - cu sapa în cap, nu trebuie neapărat lăsat pârloagă sau vândut cu orice preţ la... suprapreţ; că n-au cum să mai fie frizerii, funcţionarii, chelnerii, secretarele meseriile viitorului, iar şcoala nu va fi nici obligatorie, nici halandala ca până acum, ci orânduită cu discernere pe meserii (şi artă!) şi carte cu pătrundere devotată.
Dramele din viitorul apropiat
Nu cred că nu supravieţuim acestei sperieturi de criză în faţa căreia nu tremură nu doar nesimţitul şi gloata frustă, ci nici măcar puerii ăştia iuţi ca argintul viu. S-ar cuveni, alături de o oarecare austeritate la chiolhanurile cu care ne-am dedulcit, să ne cam temem de părerea lor. N-aş vrea să mă închipuiţi ca pe un vetust dăscălaş de provincie prăfuită, dar nici nu ţin să fim taxaţi ca iresponsabilii... răspunzători ai încurcăturilor sau chiar ai dramelor din viitorul apropiat. "Noi am râs destul, e timpul să plângă fiii noştri”, zicea Caragiale.
O nefastă moştenire
Lăsăm nu numai pământuri înţelenite, munţi jefuiţi pe dedesubt şi de verdele de deasupra, flotă, petrol, industrii varii vândute sau părăduite, dar şi o nefastă moştenire de fumigaţii, prejudecăţi, erori, alibiuri, minciuni, dileme şi chiar mârşăvii de imagine asupra unui prezent sau trecut mai apropiat, mai îndepărtat. Nu mai aduc aminte de Revoluţie. Nu-i cazul aici şi acum. Ba, grozăvie!, se pare că nu mai e cazul nicidecum. Râsul sau jena sunt reacţiile prompte ale proximităţii sociale. Sunt, însă, chestiuni care ar fi cerut niscaiva disocieri pentru restabilirea (cum se zice elegant!) adevărului (care adevăr?), măcar (!?) pentru ventilarea brumei de conştiinţă. Vă propun două chestiuni, nevralgice fiecare, coabitând şi întreţesându-se cu altele, mai mari, mai mici. Ele nu sunt aduse în discuţie, deloc (prima), în treacăt şi de către personaje aprige din presă (C. T. Popescu) sau burleşti (Becali) a doua.
Bărbierii italieni ai stângii mandoliniste
Ştiaţi, dragii moşului, că România trebuie să plătească datorii - de conştiinţă, să le zicem - Israelului pentru "crimele” pe care "poporul român le-a săvârşit asupra evreilor în anii ‘40”? Datoriile de conştiinţă (?!) nu sunt, însă, de plătit cu remuşcări, ci în bani grei, mulţi, cu interminabile zerouri. "Românii au ucis, au ucis, au ucis” spunea, ţipa de fapt, laureatul evreu, român ca loc al naşterii, laureat al Premiului Nobel, la Sighet lui Iliescu. Aşa că, românul plăteşte. A plătit enorm, mult, greu, cu interminabil şir de zerouri ca datorie de război ruşilor, când şefi ai unor redutabile instituţii (Securitatea) sau vârfuri comuniste (nemernica de Pauker e una) erau evreii şi ţiganii. Nimeni nu pomeneşte nimic. Oculta? Enteresele? Injoncţiunea finanţei externe? Comunismul rezidual, tătăresco-israelit, rubedeniile cu mafiotismul goşizant francez şi cu bărbierii italieni ai stângii mandoliniste?
Mister într-o taină, totul în enigmă, cum definea Churchill Rusia. Sigur e că, dacă nu e enigmă, e poprire de articulare a oricărui început de dezbatere. Cât despre a doua chestiune, despre care se tot discută în ultima vreme, aceea a Justiţiei sau a judecătorilor (nu-i acelaşi lucru!), data viitoare. NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea