Ştiu că există persoane cărora nu le plac citatele (literare, bineînţeles); pe mine mă încântă. Ştiu că există persoane cărora li se pare că citatele sunt o nesuferită formă de pedanterie sau aroganţă; mie mi se par o obligatorie formă de modestie: nu înseamnă că înţelepţii cunosc răspunsul la toate, însă cel are citează celebrează într-un fel faptul că au existat oameni excepţional de deştepţi şi că, oricât de original s-ar crede cineva, altcineva a gândit înaintea sa ceea ce i-a trecut şi lui prin minte.

 

 

Biblia ateului


De fapt, la acest nivel al bibliografiei, poate singurul aspect original posibil este scânteia născută din şocul ciocnirii a două forme de a gândi distincte, ca să nu mai vorbim se cazurile flagrante, un Montaigne sau un Borges, de exemplu, a căror operă incomparabil originală poate fi citită ca un catalog de citate comentate genial. Excepţie fac acele delicioase volume de citate în care autorul îşi decantează lecturile anterioare şi care nu sunt guvernate de un simplu şi banal reflex de colecţionar, ci de gustul şi pasiunea compilatorului. Este ceea ce se întâmplă cu „Biblia ateului”, o colecţie de reflexii reunite de Joan Kooner şi publicată de editura Seix-Barral. În afară de încântătoare, este o carte originală, pentru că unele dintre cele mai profunde idei conţinute nu aparţin unor mari gânditori, ci unor sublimi anonimi. Exemplu: "Călătorul: Dumnezeu a fost incredibil de generos cu câmpurile tale, fermierule! Fermierul: Ar fi trebuit să vezi cum le-a lăsat când nu eram acasă". Şi altul, mai reuşit: "Dacă Dumnezeu era evreu, cum se face că are nume mexican?"

 

Cu gândul la Kirkegaard


Este surprinzător faptul că Kooner nu-l citează nici măcar o dată pe Kierkegaard; sau poate nu e chiar atât de surprinzător, pentru că cine nu l-a citit pe Kierkegaard are vaga impresie că este vorba de un autor creştin (ceea ce, într-un fel, chiar este); sau pòate este surprinzător doar pentru mine, pentru că în ultima vreme mă gândesc destul de mult la Kierkegaard. Totul a început acum câteva săptămâni cu o conversaţie telefonică. Vorbeam cu o veche prietenă pe care n-o mai văzusem de la ultima vacanţă petrecută în România. Părea foarte fericită; cum tocmai intrase in decada celor 40 de ani, m-am gândit că poate s-a convertit într-o martoră a lui Iehova. "Şi ţie cum îţi merge?", m-a întrebat, sigură de răspunsul meu pozitiv. "Rău, mulţumesc lui Dumnezeu", i-am răspuns cam acru. "Cum aşa?", mă întreabă sincer preocupată. "Nu ştiu, e criza asta, sau poate vârsta". "Imposibil!", îmi spune.

 

Aperitivul spaimelor


"De ce?", o chestionez contrariată. "Pentru că nimeni nu mai intră în criză la 40 de ani. Acum spaimele încep după 50 de ani. Senzaţiile şi angoasele la 45 de ani sunt doar un aperitiv". Apoi a râs cu autentică veselie. Am râs şi eu, însă mult mai slab. Apoi am întrebat-o cum îi merge ei. Am aflat astfel că tatăl ei este pe moarte, că nu mai este iubită, că nu se mai simte frumoasă, că nu mai are serviciu şi că salariul soţului este insuficient pentru cheltuielile familiei (are doi copii adolescenţi) şi ale casei (care acumulează datorii). "Probabil că eşti la pământ". "Ei, na!...", îmi răspunde. "Ei, na?", repet incredulă. Şi pe urmă o aud: "Acum îl citesc pe Kierkegaard...". Am crezut că glumeşte. Nu glumea.

 

Disimulări livreşti


Mă asigură că a citit toate operele lui K. "Cum se schimbă vremurile!...", suspin. "Înainte, cărţile lui Kierkegaard serveau doar pentru a disimula că citeşti AstroKarma". "E adevărat, admite. Acum sunt nevoită să folosesc AstroKarma ca să disimulez că-l citesc pe Kierkegaard. Am început cu Shopenhauer şi Cioran, însă sunt prea optimişti, continuă prietena mea. "În schimb, nu se poate ajunge mai mai jos de Kierkegaard; este pur şi simplu un manual de autoajutor. Citesc „Frică şi Cutremur” şi devin euforică. Citesc „Conceptul de angoasă” şi mor de râs; citesc „Boala întru moarte” şi frisonez de bucurie. E un tip genial, concluzionează. Are răspunsuri la toate şi toate sunt înspăimântătoare", adaugă. Atunci m-am întrebat dacă Kierkegaard ar fi ştiut de ce, evreu fiind, Dumnezeu are nume mexican şi dintr-o dată am înţeles că prietena mea nu devenise martora lui Iehova; era doar victima unei depresii brutale.

 

Consolări neliniştitoare


Înduioşată, am încercat s-o consolez însă, chiar dacă ea ar fi devenit o martoră şi Kierkegaard ar fi fost Iehova, ea insista în a vorbi despre Kierkegaard şi despre faptul că acesta avea răspuns la toate; enervată, am încercat s-o fac să reacţioneze în sensul bunului simţ. "Mai termină cu prostiile. Tu eşti făcută praf şi ar trebui să laşi la o parte lecturile din Kierkegaard, pentru că nu are răspunsuri la nimic". "A, nu?", îmi răspunde mult mai furioasă ca mine şi, în continuare, parcă scuturată de şocul ciocnirii a două gândiri străine. Sau, parcă vrând să demonstreze că l-a asimilat total pe Kierkegaard, îmi citează începutul unor reflexii din jurnalul acestuia corespunzător anului 1849:" Iov a suportat totul până când prietenii săi au început să-l consoleze; atunci a început să se neliniştească". Pe urmă, bineînţeles, prietena mea a întrerupt convorbirea fără niciun cuvânt de despărţire...

 

 

 

 

Back To Top