Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

Am văzut şi eu, ca tot omul, ce este aceea disciplină de partid şi cu ce se mănâncă ea, ca să folosesc o locuţiune cvasi-argotică. Cu ce... te mănâncă ea! Să nu mă dilat şi să intru în sujet. La prezentarea europarlamentarilor unui mare partid, aflat acum la conducere, onoarea unui discurs i-a revenit (cum umflat se spune) acestui personagiu hilar şi jenant totodată, numit Vanghelie. Poate n-o să-i ortografiez patronimicul aşa cum trebuie, pentru că, declar cu francheţe că, efectiv nu-i ştiu prenumele şi nici dacă se numeşte Vanghele sau Vanghelie. Hazardul memoriei involuntare îmi scapără acum, prin ricoşeul folclorizat al suciturii onomastice, numele de botez "Marean”.

Nu e frumos (vorba românului) să te legi de numele primit la botez, dar ce naiba stirpe umană hălăduită, adăpostită sau crescută pe aici a putut să născocească estropierea de vocale şi consoane "Marean”? Vreun naş beat, vreo rubedenie foanfă, nişte băgători în treabă căzuţi din căruţa schiloadă cu care etnia asta aprigă în zbânţuială a şoldurilor s-a preumblat, şi care le-a fost "apartament” global, bucătărie, incubator, şcoală, biserică şi bibliotecă? Mişca din buzişoare, încliftat în "paraii” stofei englezeşti această plastilină negricioasă, iar vârfurile PSD ascultau în disciplină smerită şi cu atenţie supravegheată ca să nu cumva să scape vreo inflexiune măiestrită a oratorului improvizat. Atunci mi-am spus în barbă, simţind cum cad cu zgomot peri din ea:

Ce ţi-e şi cu disciplina asta de partid, dom'le, camarade, tovarăşe! Ori ce s-ar zice, oricât de negricioasă ţi-ar fi instalaţia cardiacă şi de încenuşată vederea, nu poţi desconsidera anvergura partidului care nu numai că îl înglobează, nu numai că îl promovează, dar îl şi transformă pe acest Marean dintr-o licheluţă de cartier mărginaş şi dintr-un ţâşti-bâşti de avertizor la mangleala din 302, ruta spre gară, într-un element de decizie. Aflu că el dă note, exmatriculează, exofliseşte, sancţionează, promovează, realizează campanii promoţional, dă pomeni la profesori, face banchete, e ales, e alegător, impune, şi altele la fel de multe şi mărunte.

Nu s-a găsit nimeni dintr-un partid redutabil ca s-o prezinte în campanie pe doamna Andronescu, în postura de viitoare ministru al Educaţiei; şi-a desfăşurat oratoria şugubeaţă şi nostimile estropieri sintactice Marean al nostru. Fără să sufăr de sindromul "jelălăitei la români”, nu pot să exult revăzând în gând scena în care oameni grei ai PSD, mulţi cu titluri universitare meritate, şedeau într-o disciplină de înţepeniri şi muţenii în faţa acestui... a acestui..., puneţi, rogu-vă, dvs. un cuvinţel. Un determinativ, un ceva de felul "inteligentul”, "talentatul”, "stupiduţul”, "redutabilul”, "sălciul”, "considerabilul”, "nostimul”, "grotescul” Vanghelie. Scuze: Vanghele. Scuze, din nou, că nu-i ştiu numele.

Dar îi ştiu... adjectivul. Numai prin încercarea de a-i pune determinarea în locul punctelor puncte, ne prefigurăm nouă, sau ne-o facem tranşantă, nu numai o atitudine faţă de politica, oamenii, ideile, direcţia, scopul unui partid. Dar şi ceea ce vrem noi dacă aspirăm la o treaptă demnă de răspundere, mândrie naţională şi civilizaţie morală.

Ce oameni vreau să am eu, cu care pot să mă mândresc în conclavuri internaţionale şi pot să-i ridic la anvergura unor modele pentru tineri. Ne plângem tot timpul ("jelălăita”, oftătura, scâncetul) de ceea ce se întâmplă în ţară, şi pe bună dreptate. Privaţiunile, ipotecile, marasmul, ocultarea perspectivei sunt tot mai greu de înlăturat. Şi în acelaşi timp, ştiindu-i noi cum sunt, tot pe ăia de aşa-zisa dreaptă sau stângă îi propunem la levierele de comandă. N-am nimic cu acest Marinică-Fruntaşu în partid şi în sector. Nu e... genul meu, dar asta nu trebuie să intereseze pe nimeni, şi nici eu să fac vorbire specială pentru aşa ceva.

Mi-am permis însă, cu scuze şi fără scuze în acelaşi timp, să decupez o secvenţă dintr-un peisaj cotidian românesc, nu chiar apăsată de distincţie sau onorabilitate. Un individ... (repet: puneţi dumneavoastră determinarea!) care nu numai că este pus să vorbească, ci îşi arogă el acest drept, al unuia dintre foarte puţinii foarte puternici, îşi făloşeşte dicţia cu nechezat de cal ancestral, în faţa unor autori de cărţi şi a unor profesori de care tremură amfitreatre. Până la urmă, Ion Iliescu are peste 10 volume scrise de el şi nu de negri, e notoriu în lumea teatrelor, un obişnuit al premierelor şi al vernisajelor; Adrian Năstase înmlădiază cu subtilitatea verbul românesc, asezonându-şi cu ironii atice articolele hebdomadare din Jurnalul Naţional.

Mai erau câţiva lideri de partid, cu doctorate meritate şi stagii cu tociri de coate prin biblioteci. Ei bine, toţi aceştia "mâlceau” (vorba lui Sadoveanu) când pocea cu nostimadă, dar... haios, mânca-ţi-aş!, prezentările europarlamentarilor acest Arlechino de bâlci funebru. Aveam senzaţia unei distribuţii funambuleşti într-un film clasic, ca de pildă într-un western clasic, în rolul lui John Wayne să se producă Adrian Copilul Minune; sau ca atunci când trăsăturile de paradigmă în piatră ale lui Brătianu din piaţeta cu acelaşi nume de lângă Muzeul Literaturii Române şi-ar îndulci asprimea vizionară în catifelarea de bagabond simpatic a lui... Mutu!

Cade toată discuţia legată de potenţialele sau realele lui făptuiri şi de încropirile circumstanţiale gen "este el incult şi cioban, dar face treabă! ". Multă vreme n-o să uit coada făcută de profesori la pomana vangheliană, crezând eu că un dascăl adevărat, trebuind cu necesitate să trăiască distins şi distinct, nu trebuie însă să condiţioneze sporul calitativ al misiei de câţiva mici şi sarmale sau de o feliuţă mai diabetică dintr-un tort bugetar.

Vechiu cum sunt (vorba clasicului ploieştean) vreau să mă mândresc cu cei care mă reprezintă şi pe care să-i văd, nu în alburiul pe negru al stofei englezeşti (disimulare perfectă a unor haine vergelate care ar cam trebui să-i încorporeze), ci în croiala de bronz a unor viitoare busturi. Ne mulţumim cu distracţia mediocrilor şefi de televiziuni, cu băgările în tomberon ale lui Diaconescu, cu noianul de ştiruleţe despre buzatele şi neroadele fiice băsesciene şi în acelaşi timp nu ne exercităm decât prin lehamite şi evazivitate, ba chiar prin evaziune duminicală de la vot atunci când parcă am putea să decidem ceva. Tiparul şi săpunul, civilizaţia şi seriozitatea - iată însemne şi oaspeţi care ar trebui să ne marcheze mai adânc şi să ne viziteze mai des.

NICU BOARU

 

Back To Top