Dacă ai încerca să tragi o concluzie - sumară, rapidă, de suprafaţă, de circumstanţă - asupra „omului moral” românesc, ca să folosesc o expresie a lui Rădulescu - Motru, numai din ceea ce vedem, citim şi auzim pe obiectivele ecrane şi imparţialele papirusuri jurnaliere, atunci amărăciunea îşi instalează toate penumbrele şi asteniile. Nu înseamnă că reciproca este valabilă întru totul: nu răsfoiesc ziare, nu ascult decât Beethoven, mă scald în Homer, îmi procur nesfârşite delicii cu Rig-Veda (nu cu Kama-sutra!) - pot să am, prin urmare, o percepţie mai veridică a ceea ce se întâmplă pe tăpşanul cuţo-vlah (tăpşan cam fără flori, fără oi, fără vaci şi cu multe jivine bipede coborând, la Cota 1400, din patrupede mecanice).
Că nu se „lipeşte” niciuna dintre aceste imagini, nu mai este de verificat. După cum, la fel de îndreptăţiţi sau de „greşiţi” (cum se spune la rugăciune, „greşiţii noştri”) sunt şi cei care sudează cele două imagini, propunându-le ca emblemă, ca rezumat sau definiţie a greu clasificabilului neam circumcarpatic. Stai şi te întrebi mereu ca amărâtul ăla de la Hamangia cum e bine, ce e bine, ce-i adevărat din ce ţi se spune la TV, la gazetă, la radio, cât de obiectiv (oho!) este cutare „mogul”, sub ce steag moral şi patriotic bat din buze 3-4 ore pe seară 7-8 jurnalişti şi invitaţi (aceiaşi) pe tema (aceeaşi) demisiei (aceloraşi) şi a falimentului patronat de la Cotroceni (de acelaşi!).
Iar tu, onest, modest plătitor de zeci de... zeciuieli, pendulezi ca măgăruşul (scuze!) lui Buridan între ceea ce ţi se spune că se întâmplă - cu „frişca” unei concluzii prompte puse deasupra - şi ceea ce vezi, dar ai scrupulul să nu generalizezi pentru că n-ai nici prea multe date ajutătoare. Pătărania în centrul căreia se află... marginala (neînsemnata politic, până la urmă, un pion, un oareşcine) Ridzi e grăitoare pentru confuzia, încâlceala, mizeria, până la urmă, uneori sulfuroasă, mereu murdară însă în care ne înglodăm. Uneori, chiar complăcându-ne, atunci când enteresurile personale, familiale, o cer... Ministresa în cauză, indubitabil (vorba ciobanului de pe Parâng!) a intrat într-un caz (acuzativ!) penal. Frumuseţea candidă de justiţie levantină ar trebui să decidă. Just, prompt, exemplar.
Cum a mai făcut şi altă dată. Dar a mai făcut vreodată? Vorbea cineva, fiul marelui critic şi profesor Paul Cornea, despre rapiditatea cu care justiţia americană a pedepsit pe autorul unei mari devalizări produse în ţara tuturor iluziilor. Făptaşul a primit o sută şi ceva de ani(!) de închisoare după două trei luni de cercetare a dosarului. Dosar de... o tonă şi ceva! Închipuiţi-vă aşa ceva la noi! „Prietena” odraslei prezidenţiale e culpabilă dar, în acelaşi timp ea se poate prevala de multe rezoane, poate invoca o mie de circumstanţe atenuante. Întotdeauna nimic nu este foarte clar la noi. Albul nu e alb, negrul nu e negru. Eticul rămâne deasupra, omul (politic) e sub vremi şi sub comandamentul partidului. Bătrânul şi în acelaşi timp junele Caragiale a prins în efigie această stare ambiguă, când, impur moral, poţi să te exonerezi invocând faptul că ai făcut-o pentru binele partidului: „De la binele ţării vine binele partidului, iar de la binele partidului, şi binele nostru.
” Situaţia acum e puţin schimbată şi prin... părţile esenţiale: în primul rând, binele nostru şi apoi, câteodată binele partidului. Folosul pentru ţară - vorba umbraticului apăsat de obsesii de la Bacău: şi iar rămâne totul o lungă teorie. Nu mai încape discuţie că titulara portofolului este culpeşe (aşa ... trupeşă cum e), dar ea s-a aflat sub nişte flamuri, zdrenţuite sau nu, asta-i altă treabă, ceilalţi răspund. Procurorii de acum, în corect exerciţiu, de altfel, puteau să se refere şi la alte cazuri. Multe cazuri. Numai cazuri în satul fără câini, cu debandadă porcină şi orăcăit de broaşte râioase. Prăpădurile minereşti, ca şi petrecerile uriaşe ale celorlalţi au fost ele decontate? Nu s-a plătit nimic şi pentru mia de morţi, pentru enormul exod al creierelor (a doua mare hemoragie a elitei, prima fiind din anii 80) de după mineriade, după cum nimeni nu cheamă la dat socoteală pe liberali pentru împrumuturile astronomice contractate.
Ştiaţi că numai afacerea ilieşciană a celebrei „eterna şi fascinanta României”, în fapt o panama (o panaramă de panama) cu slin şi kitsch în ea, a costat statul român de cel puţin 10 ori (!) mai mult decât murdăria - hoţia - slugoşenia târâtă a lui Ridzi? Uităm, uităm... E rău nu răul de la noi, ci al altora. Ba, al nostru nici nu există... Frumos comenta sărbătoritul Noica această negaţie „ba”. Să alături, spunea filosoful, două negaţii în celebra „ba nu”. Noi ar trebui să învăţăm să răspicăm ceea ce credem că este adevărat; ba(!), şi ceea ce credem doar, având onestitatea să nu considerăm că este adevărul adevărat. Adică, să începem să spunem nu numai „nu”, ci un nu apăsat: ba nu! Vorba noastră să fie da, da şi nu, nu. Ba chiar: ba da, ba nu! Iar pentru varianta schiloadă, gângavă, de jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop, care este personajul cinematografic al politicii româneşti - o şi mai corectă, mai aplicată expresie: Bă, nu! NICU BOARU
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea