Sub efectele devastatoare ale crizei economice şi financiare societatea românească face tocmai ce ştie ea mai bine. Dezmăţ, delir, autodevorare şi tupeul de a da lecţii ori sfaturi teribil de inutile. Marile intervenţii ale statului nu fac nimic altceva decât să asigure prelungirea agoniei unui sistem care şi înainte de criză nu dădea semne de vitalitate. O perfectă aplicare a unui proverb care spunea ceva despre cantitatea de apă necesară pentru o balegă moale...
La acest moment este foarte greu de detectat fie şi o brumă de normalitate. Bugetivorii sunt cei mai aprigi soldaţi în această adevărată guerilla urbană, iar tărăboiul iscat de deloc meseriaşul Boc nu a făcut altceva decât să irite şi să-i pună toată lumea în cap. Excesele de dărnicie politicianistă, egalitarismul imbecilizant şi promovarea unui feudalism tribal, de castă, au fost duse pe cele mai înalte culmi. Nucleul dur, cohortele de funcţionari ştiu că au drepturi, că au nevoie de statul tătuc pentru a li se asigura o binemeritată primă de vacanţă, o nespus de dulce primă de Crăciun, surprinzătoarea şi vitala primă de Paşti sau cea de „trusou”.
Nu există sistem administrativ ori instituţional în această ţară care să nu fie infestat până la nivel de moleculă - ce altceva s-a făcut în ultimii 20 de ani? - cu un virus ucigător: furtul reciproc şi universal! Parazitismul social a devenit un fel de campionat naţional, un sport de mase. O punere în practică a unei opere ticluită cu mare dibăcie de cei care au condus această ţară, nu numai în ultimii 20 de ani, ci cu mult înainte. Încă de pe vremea când se pritocea „statul modern” - de pe vremea teoriei formelor fără fond - se atrăgea atenţia asupra talentului nostru nativ de a ne fura singuri-singurei căciula. Totul cu un talent organizatoric de invidiat.
Eşecul repetat şi insuccesele intervenţiei-susţinerii proiectelor-acţiunilor administraţiei româneşti sunt de natură istorică şi dovedesc - sub alte forme şi tehnici aferente epocilor de referinţă - că nimic nu este făcut cu temeinicie şi durabil. Fanarioţii de tip nou s-au aliat cu odraslele lui Dinu Păturică, iar puiuţii foştilor activişti de partid s-au încuscrit cu „tunarii” postrevoluţionari. În acest bestiar modern este aproape imposibil să desluşeşti măcar o minimă cale spre normalitate. Ce importanţă mai are respectul, onoarea, cinstea, bunul simţ în acest context, când ruleta pungăşiei colective a devenit un scop fundamental pentru clase sociale şi profesionale?
O contribuţie decisivă la împământenirea acestor practici spoliatoare a avut-o fiecare segment al administraţiei, politicii sau ştăbăreilor aburcaţi prin cine ştie ce jilţuri vremelnice. Politicienii care au acordat drepturi, sporuri, hălci bugetare excesiv de mari, sindicaliştii care au uitat să întrebe de fiecare dată cum se poate negocia un asemenea dezmăţ public, în vreme ce „beneficiarii” îşi continuau dezmăţul bugetivor. Valuri de termite, cohorte de flămânzi, nepoţi, fini, amante, ţuţări, purtători de sacoşe, beizadele şi alte lighioane au tăbărât asupra sistemului (a se citit statul român), care a devenit puţin câte puţin un bun al „familiei”. Complicitatea lui „ne descurcăm” a trecut barierele politice (nu mai contează deloc unde-şi plătesc cotizaţiile) dar şi pe cele instituţionale.
Cârdăşia este atât de atotcuprinzătoare încât a sufocat orice posibilitate de a ieşi din sistem altminteri decât... pe năsălie!
Este greu de crezut că din salariul de bugetari (fie şi de lux) unele mătuşi, nepoate, unchi, soacre sau bunicuţe ar fi putut să ridice atâtea palate şi acareturi de se învârt după soare. Puzderia de firme - parazitare - provin şi ele tot din rândul rubedeniilor mahărilor, sunt abonate pe veşnicie la ţâţa bugetară.
Căpuşele bugetului de stat, instituţional sau administrativ, au avut întotdeauna o mare şi teribilă spaimă. Nu de controale sau verificări din partea „organelor” - deoarece cu un telefon se „evită” orice „problemă” -, nici de faliment sau de concurenţă. Coşmarul căpuşarilor este generat de spaima că nu vor „intra în cărţi” cu potenţialii viitori conducători ai administraţiei, instituţiilor bugetare sau administrative.
Daruri, cadouri, atenţii şi multe averi au fost dăruite viitorilor „sultani” sau „şefi de trib” care au condus, conduc şi vor conduce această ţară mândră nevoie mare. O ţară care a început să semene din ce în ce mai mult cu Uganda.