Categorie: Remember

21 Decembrie, Piaţa Universităţii. (ultima parte) Omul revoltat, cel care strigă, întrupează în condiţia lui muritoare libertatea strigătului său ce deschide îngrijorarea prin care oamenii îşi caută în istorie mântuirea eliberatoare. Astfel ajunge să primească el, în desfăşurarea ei neobişnuită, o decizie, dar nu străină şi de neurmat, pentru că este omenească dar totuşi tainică şi de neînţeles pentru că aparţine divinităţii. O asemenea decizie omenească şi divină în acelaşi timp, explicitată printr-o moarte roditoare în strigătul "vom muri şi vom fi liberi”, este şi decizia celor care în 21 Decembrie au hotărât să rămână "în piaţă”. O asemenea decizie, omenească şi divină în acelaşi timp, dezvăluie natura credincioasă a voinţei celor care au rămas.
Ce putem spune despre cei căzuţi în piaţă?
Ei reprezintă credinţa suspendată a acestor zile.


Revenind la motivul prezenţei "în piaţă”, care baleiază între "ce căutau acolo?” şi strigătul "vom muri şi vom fi liberi”, acesta apare astăzi, am spus-o deja, mai curând ca ceva obscur şi, de asemenea, ignorat. Aflat în întuneric, motivul e privit peiorativ, ca un efect al întâmplării. Privirea devine mai îngăduitoare odată ce momentul întrebării este depăşit şi realizăm efectele, în cazul în care sunt explicitate cauzal.


Cu alte cuvinte, nu mai contează de ce a fost cineva "în piaţă”, impotant este că era cineva acolo. Trebuie să spunem însă că dezinteresul faţă de cauza şi adevărul prezenţei în Piaţa Universităţii are la rândul lui motive mai puţin intense ale vieţii noastre de acum, nu neapărat raportate la motivul prezenţei în piaţă a celor de atunci, cât raportându-le la condiţia de revoltă reală, şi nu ne referim aici la dizidenţa cu voie de la miliţie ori cea zisă rezistenţa prin cultură preferate de noi românii, este adevărat, în plină opresiune a Securităţii. Este cunoscut, de asemenea, că singura armă a celor prezenţi în ziua de 21 Decembrie în Piaţa Universităţii a fost strigătul. "Vom muri şi vom fi liberi!”, o lozincă devenită notorie, dar este cel puţin o impietate a ne întreba sau a cerceta cu tot dinadinsul dacă şi ce s-a strigat atunci şi acolo (asta s-a întâmplat fireşte tot din dorinţa de a legitima zilele şi regimurile politice ce au urmat).


De aceea întrebarea dacă s-a strigat sau nu "Jos comunismul!” devine aprioric superfluă, în condiţiile în care demonstranţii întrupau, cum ar spune prietenul Nino Stratan, celebra specie umană, care, prin natura lucrurilor, cuprinde între altele şi comunismul, supus aceloraşi exigenţe pe care strigătul radical al pieţii le-a evocat: libertatea şi moartea.
În fapt, obscuritatea şi ascunsul motivaţiilor acţiunilor omeneşti se opun modului în care viaţa se deschide şi se evidenţiază celorlalţi. Cauzele acţiunilor ţin de natura viului, oricât ar fi de întunecată, pentru noi, rădăcina însăşi a cauzelor şi oricât de luminoase efectele. Cauza este monotonă, ce-i drept, dar este o împlinire în sine, un fel de moment al forţei viului.
Prin prezenţa lor revoltată în Piaţa Universităţii, acest moment al forţei viului întemeiază mărturia ca esenţă a fenomenului "din piaţă”, deci ca martiriu. Pentru că motivul prezenţei "în piaţă”, prin chiar obscuritatea lui, ascunde în trupul prezent sacrificiul strigătului şi ascunde totodată şi o eliberare întru împărtăşirea cotidiană a unui loc public.


Prezenţa revoltată devenită publică este prezenţa credincioasă întru mărturisirea condiţiei muritoare.
De aceea, probabil, după ce Adevărul a luminat în chip nemijlocit lumea, motivaţia oricărei prezenţe întru credinţă ca fixare evidentă a posibilităţii morţii transcende orice motivaţie.
Astfel, motivul prezenţei "în piaţă” a celor care au murit şi a celor care au rămas în viaţă la 21 Decembrie 1989, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, precum şi esenţa acelei zile sunt de natura îndepărtării.

 

4


Odată aflată natura motivului putem spune că avem esenţa celor întâmplate în 21 Decembrie. Cu alte cuvinte, natura motivului este esenţa.
Esenţa apare în acest caz de natura îndepărtării şi, am adăuga, a neobişnuitului şi străinătăţii.
Ce anume era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi? Condiţia umană devenise astfel, căci datoria omului este nu opresiunea să şi-o apropie până la obişnuinţă şi familiaritate, ci propria lui condiţie, ca loc unic de unde are acces la Adevăr. Aşadar, ce era îndepărtat, neobişnuit şi străin pentru toţi ceilalţi? Piaţa Universităţii, desigur, unde condiţia umană se desfăşura la vedere. Acolo era adevărul despre tot ce devenise, după 1947, şi încă mai este şi astăzi românilor apropiat, firesc şi familiar, respectiv maniera criminală a oricărei dictaturi de a se apăra. Acolo era atitudinea legitimă faţă de un regim criminal, atitudine de la care niciun singur politician sau dizident care-şi dă azi cu părerea despre politică, nici măcar unul, nu se poate revendica astăzi. Cu toţii vorbesc de 22 decembrie care nu e decât o zi a răfuielii.

 

5


Cu o zi înainte, avem strigătul întemeietor, strigătul public "vom muri şi vom fi liberi”. Strigătul ce însoţeşte libertatea şi, în aceeaşi măsură, moartea. Strigătul care ajunge să cuprindă trupul fiecăruia dintre cei prezenţi "în piaţă”, astfel încât strigătul în sine îl cheamă pe tovarăşul de luptă în vederea împărtăşirii strigătului. Faptul acesta echivalează cu rămânerea pe loc, întru strigăt! Rămânere aducătoare de moarte. O moarte prin căderea în sacrul acelei zile. Cădere învolburată poate de tinereţe, dar într-o astfel de împărtăşire a strigătului, tovarăşul, care strigă şi el, îl urmează pe cel care strigă revoltat. Prin această urmare, a unuia după celălalt, cel revoltat regăseşte apropierea - piaţa însăşi - în chiar sânul îndepărtării celei mai aprige. Urmându-se, astfel, unul pe celălalt, cei prezenţi întârzie să mai plece.


Strigarea lozincii şi întovărăşirea îl fac mai atent pe luptător odată cu apropierea de moarte. Prin moarte el se apropie de toţi cei care nu sunt în piaţă, de toţi cei care vor urma, de toţi cei care urmează să cunoască din auzite. Strigătul rămânerii între libertate şi moarte aprinde rămânerea pe loc. Din ce în ce mai atenţi la moartea ajunsă, cei tineri! Însă rămânerea înflăcărată, pentru că are acum în vedere chiar moartea, încremeneşte locului trupul întovărăşirii întru sacralitate. Atunci esenţa revoltei strigătoare şi vii este o împietrită întrupare profetică a sacrului zilei ce lasă la voia întâmplării, ca un belşug vârtos, tinereţea gălăgioasă a tânărului mort.
Revolta devine astfel o îmbogăţire peste noapte a patriei, cu trupuri sacre, neobişnuite, străine şi îndepărtate chiar pentru mamele care i-au născut. Esenţa zilei atunci e bogăţia, depărtarea.


Piaţa Universităţii este locul în care ceilalţi nu au ajuns pe 21 Decembrie, şi de aceea motivul pentru care cei prezenţi, dar şi esenţa celor petrecute acolo, rămân sub semnul îndepărtării. A neobişnuitului şi a ceea ce este străin. Şi totuşi, atunci când, în felul său de risipitor al tinereţii avântate şi de grădină a depărtărilor, acest loc - Piaţa Universităţii - risipeşte spre noi căderea în moarte a celor rămaşi acolo să moară, el ni se destăinuie.


Poate astfel atenţia noastră ascultă strigătul despre libertate şi moarte aşa cum noi ascultăm, rămas în memorie, un vers, încercând astfel, pe propria piele, îndepărtarea, neobişnuitul. Căci strigătul este practica singurătăţii la care poţi ajunge prin revoltă. Asta a însemnat şi în Piaţa Universităţii strigătul - atenţie, la plural - "vom muri şi vom fi liberi”. Pentru noi ceilalţi, practica aceastei singurătăţi revoltate, înainte să fie strigăt de revoltă, survine ca o tăcere poetică. De unde şi imposibilitatea de a defini public altfel decât printr-un moment de reculegere amintirea acelei zile. De unde şi îndreptăţirea zgomotoasă a revoltei.

Back To Top