Pe 26 ianuarie 1699 era semnat Tratatul de la Karlowitz (în Serbia de astăzi), între diplomații Austriei, Veneției, Poloniei și Rusiei și cei ai Porții Otomane. Printre altele, turcii au pierdut Transilvania către Casa de Austria.
Turcii recunoșteau că pierduseră războiul ce durase 14 ani care începuse cu celebrul asediu asupra Vienei, din 1683, al lui Kara Mustafa Pașa. Salvarea austriecilor a venit de la Regele Poloniei, Ioan Sobiesky, care a adus la timp cu 20.000 de husari înaripați.
Ulterior, Liga Sfântă, un fel de NATO al statelor creștine (aici și cu participarea Rusiei) din centrul și estul Europei, a reușit să-i alunge pe turci din Ungaria, Transilvania, nord-estul Mării Negre, parte a Ucrainei de azi.
La negocierile de pace habsburgii au luat potul cel mare
Diplomații austrieci au invocat principiul juridic „Uti possidetis“, adică fiecare păstrează ce a câștigat în luptă.
Astfel, Otomanii erau nevoiți să admită pierderea Ungariei, Croației și Transilvaniei către Casa de Austria.
Polonia obținea Podolia, teritoriu cuprins între Bug și Nistru, acum în Ucraina, Rusia solicita regiunea Azov pe care o cucerise dar va obține juridic abia în 1700, Veneția obținea Dalmația și Morea.
Otomanii păstrau totuși Banatul Timișoarei (îl vor pierde însă în 1716 în fața ofensivei Prințului Eugeniu de Savoia), Belgradul și Serbia de la sud de Dunăre, iar Valahia și Moldova rămâneau în continuare sub suzeranitate otomană.
Pierderile erau uriașe pentru turci și semnificau începutul declinului Imperiului Otoman. Culmea că tot acest dezastru pornise de la atacul otoman asupra Vienei, în 1683.
Casa de Austria câștiga peste 160.000 km2 și transforma Arhiducatul Austriei în putere dominantă în Europa Centrală și de Sud-Est. Dacă mai socotim că arhiducii Austriei, adică din Casa de Habsburg, erau și împărați romano-germani și unii chiar regi ai Spaniei de generații și că dominația politică se întindea în întreg spațiul german până în teritoriile olandeze.
Transilvania intră sub controlul direct al Vienei
Transilvania fusese ocupată de facto de trupele habsburgice încă din 1685, însă de jure ocupația devenea oficială din 1699. Ultimul principe maghiar, Mihail Apafi al II-lea, a fost obligat să abdice și să cedeze demnitatea princiară în 1701 către împăratul Leopold I, care mai însuma încă un titlu pe lângă zecile pe care le avea.
Nobilimea maghiară se revoltă împotriva împăratului la sugestia Franței
O parte din privilegiile nobilimii maghiare dominante vor fi pierdute din cauza revoltei anti-habsburgice a lui Francisc Rákóczi al II-lea din 1703-1711, eveniment cunoscut ca „Războiul Curuților“. Regele Ludovic al XIV-lea Franței a susținut revolta maghiară mai ales că începuse războiul cu Habsburgii pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701–1714), război pe care Franța avea să-l piardă.
Rákóczi, bucurându-se de susținerea Curții de la Paris, se va autoproclama principe al Transilvaniei, și prinț al Coroanei Ungare. Până la urmă va fi învins și se va refugia câțiva ani în Polonia, în Anglia, Franța și Imperiul Otoman. Acum este erou național în Ungaria.
Transilvania sub autoritatea Habsburgilor
Odată cu acest tratat, Principatul Transilvaniei, care fusese un stat aproape independent, o oază de libertate a fostului regat maghiar cucerit de turci în 1526, intra sub administrarea directă a Casei de Austria care numea doar niște guvernatori.
Încă de la început, marea nobilime maghiară este pusă în offsaid, deoarece birocrații de la Viena vor înființa o comisie de achiziții pentru a administra teritoriile eliberate. Această comisie restituia nobilimii moșiile părăsite de frica ocupantului otoman numai dacă titularul dovedea cu acte dreptul său de proprietate și achita 10% din valoarea proprietății către tezaurul imperial. Curată afacere.
Românii capătă importanță în rândul comunităților din Transilvania
Dar odată cu habsburgii, pentru prima dată, românii din Ardeal, majoritatea țărani liberi sau șerbi, devin interesanți pentru Curtea de la Viena, care dorea să creeze o contrapondere etnică la pretențiile și orgoliile maghiarilor. S-a văzut lucrul acesta la răscoala din 1784 și la revoluția din 1848.
În 1698, la presiunile Vienei, Sinodul de la Alba Iulia demara procesul de unire al românilor ortodocși cu Biserica Catolică, ceea ce a dus la apariția cultului greco-catolic. Până la începutul Primului Război Mondial, în 1914, românii greco catolici reprezentau peste 30% din comunitatea românească din Ardeal.
În 1781, împăratul Iosif al II-lea a emis Edictul Toleranței prin care se garanta libertatea tuturor confesiunilor religioase de pe teritoriile coroanei, inclusiv pentru creștin-ortodocși.
Problema țărănească
În 1770, împărăteasa Maria Tereza a emis un edict prin care țăranii (majoritatea copleșitoare fiind etnicii români) aveau dreptul să se plângă curților regale de judecată față de abuzurile săvârșite de nobilime. În 1772 se acorda chiar dreptul la apel către Curtea Imperială pentru orice țăran și se puteau plânge și de abuzurile sistemului de robotă la stăpân.
Libertatea unui șerb se putea cumpăra de la nobil în acele vremuri, cu bani sau prin muncă. Pentru că nobilii maghiari fixau tarifele după bunul plac a fost nevoie de intervenția împărătesei, care a plafonat la un nivel rezonabil aceste tarife de eliberare.
Problema șerbiei este readusă în discuție de fiul Mariei Tereza, Iosif al II-lea, în 1781, când este interzisă bătaia șerbilor. Monarhul a făcut presiuni asupra nobilimii maghiare să intre în legalitate și să renunțe la metodele medievale, dar s-a lovit de un zid de indiferență.
Răscoala lui Horea din 1784 este chiar consecința acestor inițiative imperiale rămase fără finalitate. Nu degeaba Horea (Vasile Ursu Nicola) a pretins în timpul răscoalei că are „carte“ de la împărat să pornească revolta.
Reformele au fost totuși temperate de aceeași curte imperială care le generase, deoarece trebuia totuși să țină seama de orgoliile nobilimii maghiare care furniza soldați devotați împărăției, în condițiile în care războaiele nu au fost puține.
Austria cu bune și cu taxe
Dominația austriacă venea cu alte rigori în Transilvania, o administrație mult mai eficientă, cu recensăminte, introducere de taxe și impozite, arhivarea datelor, amenajarea drumurilor. Orașele încep să se dezvolte, se construiesc școli, clădiri administrative, oamenii se emancipează, tot mai mulți învață să citească. Ardealul era conectat oarecum la cultura europeană pe filieră germană și lucrul acesta se vedea în fiecare an. Este adevărat, stăpânirea austriacă a venit și cu rigori, precum recenzarea/cadastrarea/măsurarea terenurilor agricole, a proprietăților, arhivarea documentelor, sistematizarea orașelor, regulamente de impozitare etc.
Deși nu a obținut un statut egal cu al celorlalte națiuni din provincie (maghiarii, secuii și sașii), românii au învățat, s-au educat, au urmat școlile și universitățile vieneze, s-au ridicat în societatea transilvană grație și Școlii Ardelene (fenomen încurajat de Iosif al II-lea) și și-au cerut drepturile neîncetat, mai ales după „compromisul austro-ungar din 1867“ până la finalul acestei stăpâniri de 219 ani. Trebuie menționat că, în urma acordului din 1867, Transilvania, Banatul și Crișana intrau sub administrarea directă a Guvernului Regal de la Budapesta, care a încerca fără succes numeroase mijloace de deznaționalizare a etnicilor români ori de îngrădire a culturii lor.
În lumea liberă de peste Carpați se cânta la frunză
Peste munți, în Valahia și Moldova, sub domniile fanariote nu s-a construit mai nimic până în 1820. Trebuie să avem în vedere și instabilitatea politică patologică: Moldova a avut 46 de domnii în 110 ani, iar Țara Românească a avut 39 de domnii în 106 ani. Drumurile au rămas ca pe timpul lui Brâncoveanu sau Cantemir, satele la fel, orașele doar niște mici târguri cu câteva case de cărămidă. Nici moșiile boierilor nu au căpătat aspecte mai îngrijite. Boierii trăiau însă bine, ascultau tarafuri de lăutari neîntrecuți, cântece la frunză, în timp ce un slujitor pilos freca, cu mentă, mobilierul din camera de zi. Tot ei, boierii, aveau isprăvnicii de la domnie de unde făceau rost de una de alta, mai o cireadă de vaci, o turmă de porci, o moșie nouă sau vreo două sate. Se mulgeau de produse, de bănuți țăranii și iobagii ca să trimită și domniei care-și cerea „dreptul“ de câteva ori pe an. Și domnul strângea de haraci să trimită la Istanbul, (puterea suzerană și partenerul strategic) să fie liniște și hoție. Când se supărau pe vodă, boierii strângeau bani și mituiau demnitari otomani ca să-l denigreze pe domn, cerând pe un altul sau având deja pregătită propunerea. Din când în când mai năvăleau rușii și ocupau principatele valahe, iar câteodată și austriecii.
Moștenirea transilvană
Evident, odată cu dezvoltarea conștiințelor naționale și apariția statului românesc după unirea Valahiei cu Moldovei, în 1859, în imediata vecinătate, sentimentul apartenenței naționale pentru românii ardeleni a contat mai mult decât atașamentul față de monarhia habsburgică care devenise anacronică la început de secol XX.
VEZI ȘI: Mica Unire din 1859 și de ce Cuza?
Așa că, odată cu dezastrul din Primul Război Mondial, toate națiunile imperiului și-au căutat singure calea, iar românii au ales unirea cu Regatul României în 1918, însă moștenirea austriacă s-a păstrat oarecum în sufletele românilor transilvăneni, prin felul mai disciplinat de a munci, de a trăi și respectul față de alții.
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea