Se fac 115 ani de la Răscoala de la 1907, care a pârjolit România în decurs de o lună de la Nord către Sud, cu o viteză uimitoare, a dărâmat un guvern și a fost reprimată cu duritate de Armata Română.
În zilele noastre mai toți românii, infectați încă de propaganda comunistă, condamnă represiunea armatei considerând-o inutilă și atribuind-o Regelui, Monarhiei și evident Partidului Național Liberal și lui Ion I.C. Brătianu, uitând că atunci, pe fondul anarhiei sociale declanșate, s-a pus în discuție dizolvarea statului român. Asta nu scuză cu nimic situația critică în care ajunsese țărănimea română din cauza amânării, de către elita politică, a reformei agrare începute de Cuza.
Revolta a pornit din comuna Flămânzi din județul Botoșani, pe moșia prințului Mihalaki Sturdza, plecat în Franța la Dieppe. Țăranii s-au revoltat împotriva arendașului Mochi Fischer, care deținea 200.000 de hectare pe teritoriul a trei județe, iar acestui teritoriu i se pusese denumirea de „Fischerland“. Arendașul, de origine evreiască, tot amânase semnarea învoielilor agricole cu țărani,i pentru că avea un proces pe rolul instanței cu alt arendaș, Berman Juster. Țăranii nu au mai avut răbdare și au agresat autoritățile, arendașii, devastând orașul Botoșani cu ajutorul golanilor din mahalele. Ținta predilectă au fost etnicii evrei, considerați de răsculați drept vinovați pentru viața grea a țăranilor și în general pentru toate relele. Exista deci și un substrat antisemit, în primele faze ale răscoalei, iar acesta se regăsea de mult timp în societatea românească și europeană.
Răscoala de la 1907 - cauzele pe scurt
Nu vom insista asupra cauzelor, deoarece subiectul a fost supracomentat. Pe scurt, România începutului de secol XX se afla în primul stadiu al evoluției capitaliste într-o țară eminamente agrară. Lucrul acesta a dus la o suprapopulație agrară, fără nicio educație profesională, ce a rămas neabsorbită în economia țării precum industrie (incipientă), transporturi, servicii, horeca etc. Astfel, de la mica reformă agrară din 1864, țărănimea (câteva milioane) deținea numai 51% din suprafața agricolă a țării, iar prin metodele și tehnologia de lucru era extrem de ineficientă. Restul de 49% era deținut de câteva mii de familii boieri care stăteau mai mult pe la București, Paris sau în orice capitală europeană, lăsând administrarea moșiilor pe mâna unor arendași sau trusturi arendășești, căci devenise o adevărată afacere. Țăranii, având pământ puțin și prost (neroditor), erau nevoiți să muncească contra cost și pe moșiile boierilor în baza unor contracte (învoieli) cu arendașii care doreau să scoată profit uriaș în orice condiții. Prima revoltă serioasă s-a petrecut în 1888, mai mult în zona de nord a Munteniei, apoi în 1889 și 1900. Era evident că țăranii români aveau o problemă pe care clasa politică se ferea să o rezolve ca să nu-i deranjeze pe marii boieri care finanțau partidele politice. Țăranii erau lăsați la îndemâna unor contractori de terenuri agricole/administratori, care storceau tot ce se putea pentru a face profituri cât mai mari uneori chiar prin înșelarea proprietarilor de moșii și a lucrătorilor, iar situația nu era reglementată prin nicio lege la acel moment.
Cauzele politice: Speranța unei Revoluții Socialiste în 1907
O altă cauză o reprezintă influența și activismul politic al socialiștilor și militanților marxiști din România și Rusia. O serie de activiști comuniști au fugit din Rusia după ce Revoluția din 1905 a fost reprimată de autoritățile imperiale ruse. Și-au găsit adăpost la Iași și la București și editau broșuri, scriau la ziarele Adevărul, Dimineața, Facla etc. Exista o intelectualitate importantă de gândire marxistă, foarte activă, care s-a implicat în mod direct în răscoala din 1907 și spera la transformarea ei într-o revoluție socialistă de mare amploare. Ziaristul și activistul socialist Constantin Mile, Ioan Nădejde, publicist marxist, Constantin Dobrogeanu Gherea, politician marxist venit din Rusia și admirat de Troțki, Gheorghe Panu, ziarist socialist antimonarhist, Nicolae D. Cocea, avocat și ziarist comunist care scria la „Facla“, Cristian Racovski (Hristo Stancev) activist comunist de origine bulgară, lider al mișcării socialiste internaționale. Aceștia și mulți alții au agitat spiritele prin scris și prin acțiune directă pe teren, unde sperau la ralierea muncitorimii, soldaților și orășenilor și declanșarea grevelor și luarea cu asalt a instituțiilor statului, pentru răsturnarea ordinii și proclamarea unei republici marxiste.
Cauza „aginturilor“ străine, respectiv austro-ungare
O altă cauză mai puțin vizibilă ar fi fost implicarea serviciilor austro-ungare la indicațiile contelui Alois von Aehrenthal, ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar.
În Imperiul Chezaro-Crăiesc ministrul de Externe era un fel de prim-ministru deoarece era șeful unuia din cele două ministere comune între Austria și Ungaria. Aehrenthal ar fi trimis agitatori în regatul României, în zonele rurale, uneori folosindu-se chiar de activiști marxiști refugiați din Rusia, pentru a destabiliza vecinul de la sud și est și pentru a justifica o intervenție militară a armatei austro-ungare în România cu scopul restabilirii ordinii.
Liderii Guvernului conservator de la București chiar au luat în calcul oferta Vienei de a veni cu ajutor militar și au insistat la Regele Carol I să accepte o intervenție străină pentru restabilirea ordinii în țară.
Regele, om cu capul pe umeri, a refuzat orice implicare externă și a chiar a scris împăratului Franz-Joseph să întrebe ce se întâmplă. Răspunsul împăratului a venit imediat: Agitațiile ministrului său au încetat imediat.
Răscala de la 1907 - scânteia violențelor
Primele revolte au izbucnit astfel în nordul Moldovei, în comunele Flămânzi, Frumușica, Rădești și orașul Botoșani. Botoșaniul a fost devastat de țărani, dar mai ales de orășenii din mahalale. Principalele ținte erau casele evreilor, considerați vinovați de toate problemele din societate. Jandarmii au fost atacați de “interlopii” orașului care se alipiseră rebeliunii. Unii au pus mâna pe pistoale. S-au înregistrat primii soldați impușcați.
Măsuri ezitante și un guvern speriat
Guvernul conservator al lui George Cantacuzino (cel care a construit Micul Trianon la Florești și Palatul Cantacuzino de la Bușteni) ia măsuri ezitante. Ministrul de Război, Gheorghe Manu, cheamă rezerviștii la unități, dar aceștia sunt ținuți câteva zile la poarta cazărmilor până se revoltă și se alătură mulțimii de răsculați, devastând devastat orașele Râmnicu Sărat, Calafat și Alexandria. Rezerviștii Regimentului 21 Teleorman s-au răsculat în Gara Alexandria și s-au plimbat pe întinsul județului ridicând lumea la revoltă.
Ministrul de Război a interzis, pe 2 martie, folosirea de către soldați a muniției letale și a recomandat să se evite pe cât posibil folosirea forței. Acesta a precizat clar să nu se riposteze cu arma chiar dacă se va trage asupra dispozitivului cu arme de foc, singurul mijloc de intervenție permis a fost folosirea baionetei pe armă.
Militarii în termen începeau să se revolte cum au făcut-o cei din regimentul 2 Dorobanți care s-au alăturat răsculaților și au incendiat un conac în satul Cacaleți, din județul Giurgiu. În comuna Stănești, județul Giurgiu, un locotenent, comandant de companie, a fost ucis de țărani cu furcile sub privirile impasibile ale propriilor soldați, un alt căpitan a scăpat cu răni ușoare după ce a tras cu revolverul câteva focuri.
Spirala violențelor
Revolta țărănească se răspândește cu o viteză uimitoare din Moldova până în Muntenia și Oltenia în mai puțin de trei săptămâni.
Sute de oameni (arendași, moșieri, soldați, jandarmi, funcționari publici, prefecți) sunt uciși sau răniți grav.
Mii de conace, case, sunt incendiate, devastate, bunuri sunt furate, sedii de stat sunt devalizate. În multe situații țăranii puseseră mâna pe arme de foc de la posturile de jandarmi sau de pe proprietățile boierilor. Sediile Poștei erau atacate cu predilecție. Mulți boieri și arendași au fugit în Bulgaria, să scape de iureșul care nu mai putea fi stăvilit.
Cele mai violente revolte se petrec în Muntenia și Oltenia.
Mulțimea rebelă era un amestec de țărani, orășeni săraci și agitatori veniți de la „oraș“. Ulterior, țăranii au declarat la interogatorii că veneau deseori tineri din Iași sau București numiți „studenți“, care agitau spiritele. E posibil ca agitatorii să fi fost chiar activiștii marxiști care sperau la o revoluție în toată țara.
Orașele Bacău, Craiova, Galați, Buzău, Pitești au fost atacate de grupuri de răsculați, în general de vreo câteva mii de persoane.
Țara se scufunda în haos, statul părea că se află în disoluție și că România se transforma într-o anarhie socială, politicienii își pregăteau biletele de plecare din țară, autoritățile parcă dispăruseră.
Regele ia taurul de coarne și schimbă Guvernul de pămpălăi
În acele momente de restriște, în care se punea problema disoluției statului român, doi oameni politici au avut suficientă maturitate să rezolve criza existențială. Liderul conservatorilor Take Ionescu și Regele Carol I ay ajuns la concluzia că Guvernul Cantacuzino e incompetent și că se impune o soluție mai dură în persoana liberalilor aflați în opoziție. Pe 12 martie 1907 Guvernul liberal D.A. Sturdza depunea jurământul. Ionel I. C. Brătianu era ministru de Interne și generalul Alexandru Averescu era numit ministru de război (viitorul erou de la Mărăști și Oituz în 1917).
Averescu face ordine
A doua zi generalul Averescu emite ordinul nr. 6 prin care se permite tuturor unităților Armatei folosirea muniției letale și a artileriei pentru calmarea „bandelor de jefuitori“. „După a 3-a somație se va comanda «la ochi arm» și «Foc» și se va executa prima salvă...În cazul răzvrătirilor vădite se va trage fără somație“. În cinci zile se face mobilizarea Armatei și a rezerviștilor, ajungându-se la un efectiv de 140.000 de militari. Averescu trimite soldații originari din Moldova în Muntenia, cei olteni în Moldova și cei munteni în Oltenia. Ministrul lăsă comandanților de unități libertatea de acțiune pentru pacificarea țării. El împarte țara în 12 zone de operații și a alocă opt divizii de armată pentru represiune. Generalul Averescu a emis ordinul 1692 din 14 martie prin care se spune scurt: „Fără parlamentări cu răzvrătiții. Acționați cu hotărâre!“.
În același timp, ministrul de Interne, Ion. I.C. Brătianu, cerea prefecților și autorităților locale fermitate și asumarea unor decizii deoarece „ne găsim înaintea unei organizații sistematice anarhiste“.
Represiunea se face rapid cu abuzuri și excese de violență
Era evident că, odată dezlegați de răspunderi, comandanții responsabili de represiuni vor săvârși excese grave împotriva rebelilor, mai a ales în zona Olteniei. Acolo, Corpul I de armată condus de generalul Petru Năsturel a făcut prăpăd în satele de răsculaţi. „Au fost incendieri, omoruri, schingiuiri, violuri de femei şi fete, în sfârşit orori“, scria ulterior Averescu.
Excesele sângeroase acum din cealaltă tabără au început în toată țara în ciuda apelului la moderație de care vorbea Averescu, deși tot el le dăduse mână liberă. Cam în fiecare sat din Oltenia figurau cam 4-5 țărani uciși prin împușcare de Armată. În unele cazuri s-a tras și cu tunul și au fost demolate sute de gospodării.
Ministrul Ion I.C. Brătianu făcea apel către autorități ca „represiunea să nu degenereze în represalii“.
Din sate și margine de drum, represiunea continuă în beciurile poliției unde mii de arestați sunt bătuți schingiuiți și vor fi condamnați ani de ocnă sau temniță grea. 7.800 de țărani au fost condamnați pentru devastări și 164 pentru săvârșirea faptei de omor.
Dosarul răscoalei și marea minciună cu numărul de victime
Ca și la revoluția din `89, numărul victimelor Răscoalei a fost exagerat gazetărește, astfel că ziarele socialiste, Adevărul, Dimineața și Facla au pus din burtă numărul de victime ca fiind 11.000-12.000 de persoane ucise de Armată. Agențiile de presă străine au preluat datele și au mai pus de la ele, astfel că prin Londra sau Paris se vorbea de aproape 20.000 de morți.
Ambasada Austro-Ungariei avansa către Viena rapoarte în care se vorbea de aproximativ 4000 de morți.
Alexandru Averescu face referire la maximum 2.500 de morți la răscoală, în timp ce Ion I.C. Brătianu mai taie din cifre și vorbește de numai 419 morți.
Un studiu efectuat de generalul Gheorghe Dabija în 1910 pe baza evaluării a 32 de dosare arată în raportul înaintat ministerului de război un număr de 1.768 de țărani uciși în timpul răscoalei.
În 1912, în timpul Guvernului conservator Petre Carp, ministrul de Interne, Alexandru Marghiloman, a încercat să afle ce au făcut liberalii la răscoală și a căutat dosarele cu rapoartele prefecților. A constatat că lipseau 30 de bibliorafturi cu dosare din arhiva ministerului. Acesta a ieșit public și i-a acuzat pe liberali că încearcă să-și ascundă urmele. Regele l-ar fi chemat la scurt timp pe Marghiloman la palat și i-a spus scurt : „Dosarele sunt la mine!“ sugerându-i să o lase baltă cu acest demers.
Răscoala de la 1907 - consecințe
Evenimentul dramatic din 1907 a lăsat urme adânci în societatea românească. Revolta a venit pe un fond real de nemulțumire, o situație critică care a fost ignorată de societatea românească, iar implozia a zguduit realmente fundamentele statului român modern.
După Răscoală, pentru prima dată contractele agricole sunt reglementate prin lege, iar trusturile arendășești sunt abolite. Se înființează o bancă pentru credite rurale.
Problema fundamentală a pământului va fi rezolvată abia după Primul Război Mondial, când Regele Ferdinand promite solemn în 1917 că sacrificiul țăranilor-soldați va fi răsplătit după război. Și s-a ținut de cuvânt. În 1921 Reforma Agrară era finalizată și toate marile proprietăți agrare dispăreau, iar terenurile erau împărțite țăranilor, în medie de 5 hectare de familie.
Ilustrație: Hermanus Willem Koekkoek pentru Illustrated London News
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea