La 11 noiembrie 1995, într-o rezervă funestă a Spitalului Municipal din Capitală, România asista la dispariţia unuia dintre părinţii democraţiei. Corneliu Coposu închidea ochii pentru ultima oară şi, în semn de recunoştinţă şi solidaritate, milioane de oameni erau zguduiţi de un fior.
Trei zile mai târziu, un întreg Bucureşti mărşăluia pe străzi şi suspina regrete. Mii de tineri promiteau să-l păstreze în suflet pe Senior, din spatele unei cruci mari din pânză albă purtată pe umeri cu mândrie şi părere de rău în cortegiul funerar.
Capetele căzute în piept şi adunate în jurul catafalcului îi promiteau Seniorului nemurire. Iar Seniorul a supravieţuit dincolo de biografii...
După suferinţele îndurate în închisorile comuniste, după tăcerea impusă până la Revoluţie şi după injuriile gratuite de la începutul tranziţiei, Corneliu Coposu a rămas în picioare.
La 17 ani de la moartea sa, rămâne în urmă un model, o viziune precisă despre ce trebuie şi ce nu trebuie să fie România:
"Datoria de onoare a fiecărui român conştient este de a contribui la lupta pentru apărarea democraţiei şi pentru instaurarea principiilor generate de spiritul moralei creştine. Suferinţele au trecut. Totul este ca viitorul să asigure pentru ţară ceva bine, în rest nu mai are importanţă".
"...Am trecut prin 17 puşcării. Am intrat în închisoare având 112 kg şi am ieşit cântărind 51 kg. Frigul era permanent... Mâncarea era si ea de exterminare... Am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie... bine, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi. La ieşirea din închisoare, uitasem să vorbesc... Încrederea în supravieţuirea din holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei" - Corneliu Coposu.
MESAJUL MAJESTĂŢII SALE REGELE MIHAI CITIT LA ÎNMORMÂNTAREA LUI CORNELIU COPOSU
„Profund îndurerat de trecerea în veşnicie a lui Corneliu Coposu, mă alătur, în doliu, familiei sale, partidului căruia i-a închinat viaţa şi tuturor românilor loviţi de pierderea marelui om de stat. Dimensiunea sa etică l-a impus ca pe un necontestat reper şi simbol al valorilor esenţiale ale neamului nostru.
Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toţi românii dornici să scoată ţara din impas. Prin caracterul său ferm a impus respect până şi adversarilor săi cei mai încrâncenaţi. Viaţa exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toţi cei care l-au cunoscut. Împreună cu toată Familia Regală am fost impresionat de seninătatea cu care a trecut prin încercările care i-au zdruncinat sănătatea, dar nu i-au clintit crezul.
Dârz şi demn a luptat până la sfârşit. Om al datoriei, suflet generos, fidel Ţării şi Coroanei, Corneliu Coposu a trăit prin dăruirea-i de sine. Salutul cel mai demn în memoria lui Corneliu Coposu pe care îl pot aduce cei ce îl însoţesc pe ultimul drum este promisiunea de a duce la îndeplinire cele începute de el.
Tuturor, şi mai ales tinerilor, să le fie pildă de patriotism, devotament şi tărie de caracter. Românii ştiu cât de mult dorea Corneliu Coposu să ne putem întoarce acasă, spre binele ţării. Tot atât de mult aş fi dorit şi eu să mă aflu alături de cei care îi aduc astăzi un ultim omagiu. De aici de departe, de pe pământ străin, îi închin un gând pios şi mă rog pentru odihna sufletului său. Dumnezeu să îl ierte şi să îl primească în Împărăţia Sa". Mihai R
Alături de Maniu în holocaustul comunist
Între 1937 și 1940 Corneliu Coposu a activat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, pe care l-a însoțit în toate misiunile sale politice. În 1940 a primit funcția secretar politic al lui Iuliu Maniu. În 1945 a devenit președinte al filialei PNȚ Sălaj.
Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.
În aprilie 1964 a fost pus în libertate după 17 ani de detenție. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcții-Montaj București, atelierul de tâmplarie mecanică.
În ianuarie 1990 reînființează Partidul Național Țărănesc sub titulatura Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, al cărui președinte va fi până la moarte. Este unul din inițiatorii Convenției Democrate Române, alianță de partide creată în 1992 cu scopul de a contracara guvernarea de stânga a lui Ion Iliescu.
În mai 1995 a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză cetățenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Ambasadei Franței la București ceremonia înmânării înaltei distincții.
Moartea sa în noiembrie 1995 a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele politice anticomuniste din România. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniți din întreaga țară.
Sursa: http://www.facebook.com/pages/Eu-n-am-cerut-sa-fiu-roman-am-avut-noroc/351007021578820