Aşezată la 15 km nord-est de municipiul Vaslui, localitatea Soleşti a dat României câteva personalităţi, între care cea mai importantă este Elena Cuza, prima doamnă a României moderne. S-a născut la data de 17 iunie 1825, în capitala Moldovei, Iaşi, avându-i ca părinţi pe postelnicul Iordache Rosetti şi pe Ecaterina, fiica logofătului Dumitrache Sturza. Celebra familie Rosetti a dat ţării mari dregători, demnitari şi oameni de cultură, înrudindu-se cu marile familii boiereşti: Catargi, Balş, Sturza, Cantacuzino.
Iordache Rosetti era fiul marelui vornic cu acelaşi nume din Ţinutul Vasluiului, care întărea ramura bărbătească a familiei Rosetti-Solescu. Marele vornic a fost foarte bogat, stăpânind 29 moşii ce se întindeau până la Nistru. El şi-a pierdut averea prin diferite întâmplări sau prin împărţire la numeroşii săi copii. La bătrâneţe a rămas numai cu moşia de la Soleşti, pe care a moştenit-o fiul cel mic, Iordache, şi s-a stabilit la Soleşti cu mama sa, vorniceasa Ecaterina Rosetti. Deşi nu a deţinut niciun post în administraţia ţării, Iordache Rosetti a primit, conform obiceiului de atunci din Moldova, titlul de postelnic.
Elena Rosetti, primul copil al lui Iordache şi al Ecaterinei Rosetti, şi-a petrecut primii ani ai copilăriei la moşia de la Soleşti, împreună cu fraţii săi, Costache, Zoe, Theodor şi Dimitrie. Având o mamă autoritară, Elena a fost puternic influenţată de ea în formarea personalităţii, stăpânindu-se şi cântărind până la slăbiciune vorbele şi faptele sale. Educaţia începută la Soleşti, sub îndrumarea mamei sale, a continuat la Miclăuşeni, reşedinţa bunicului Dumitrache Sturza, care avea o bogată colecţie de manuscrise şi documente vechi.
La vârsta de 7 ani Elena este dusă la colegiul particular de la Şcheia, al lui Constantin Sturza (fratele Ecaterinei Sturza), unde, împreună cu copii lui şi ai rudelor apropiate, a fost pregătită pentru cunoaşterea limbii române, aritmeticii, a disciplinelor practice, precum şi a limbilor franceză şi germană.
Împlinind 14 ani Elena, deşi ar fi dorit să meargă la Soleşti, pleacă la Iaşi, împreună cu verişoarele sale, pentru a-şi desăvârşi educaţia. Aici intră în anturajul rudelor de sânge şi de alianţă, participând la şedinţe de instrucţie şi educaţie, la saloane literare şi societăţi muzicale sub îndrumarea unor specialişti aduşi din Paris, Berlin şi Viena. Frecventând cercurile de educaţie şi distracţie, Elena îl cunoaşte, la vârsta de 19 ani, pe Alexandru Ioan Cuza, cu care s-a căsătorit, la data de 30 aprilie 1844, la moşia părinţilor de la Soleşti.
După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat la Galaţi, aici locuind împreună cu părinţii lui Alexandru, Ioan şi Soltana Cuza (născută Cozadini). Alexandru îndeplinea funcţia de judecător în cadrul judecătoriei Covurlui, cu reşedinţa în Galaţi. Elena nu frecventa societatea gălăţeană, îngrijindu-l cu multă atenţie pe Alexandru. De asemenea, purta o corespondenţă strânsă cu mama sa, căreia îi solicita amănunte despre viaţa de la casa părintească din Soleşti.
Sărbătorile de Crăciun şi anul nou 1845 le-a petrecut la Soleşti, împreună cu părinţii şi bunica sa. Abia înapoiată la Galaţi primeşte trista veste a decesului bunicii Ecaterina şi a tatălui său, Iordache Rosetti, în ziua de 10 ianuarie 1846. După înmormântarea celor două iubite persoane, la intrarea bisericii construite de familie în anii 1859-1860, Elena Cuza a comandat la Constantinopol o placă de marmură pe care a scris emoţionante versuri: La acest semn de pomenire/ Cată omule să vezi/ Cum a lumii fericire/ Azi o ai şi mâine o pierzi......
Revenită la Galaţi, Elena şi-a dus viaţa mai departe alături de Alexandru, care deşi nu mai păstra pentru ea cea dintâi înflăcărare, rămăsese legat sufleteşte şi-i păstra un respect deosebit, cunoscându-se faptul că ea îl iubea mai presus de orice.
În anul 1848 pe continentul european s-a aprins flacăra revoluţiei. Românii nemulţumiţi de protectoratul Rusiei ţariste şi de aspra asuprire habsburgică s-au ridicat la luptă. Alexandru Ioan Cuza a participat la aceste evenimente împreună cu tinerii din generaţia sa, fiind prins împreună cu alte 11 persoane, care au participat la declanşarea evenimentelor din Moldova. În seara de 29 martie 1848 au fost aruncaţi în beciurile casei Mavrocordat. De aici, au fost trimiţi sub escortă la Galaţi pentru a fi predaţi la Măcin autorităţilor turceşti.
Deşi avea numai 23 de ani, Elena Cuza înştiinţată printr-o ştafetă la Soleşti, a plecat la Galaţi şi cu ajutorul consului englez Cumingham, ambarcaţiunea care-i transporta pe revoluţionari a fost îndreptată spre Brăila şi apoi eliberaţi. Nemaiputând să se întoarcă în Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fugit în Transilvania, participând la adunarea revoluţionarilor transilvăneni de la Blaj şi apoi a ajuns în Bucovina la Cernăuţi, găsind adăpost în casa lui Eudoxie Hurmuzachi.
Elena Cuza a trecut în Basarabia şi apoi în Cernăuţi, cu ajutorul Anei Ghica, transportând ajutoare pentru românii exilaţi. De aici a ajuns la Viena şi Paris împreună cu Alexandru Ioan Cuza. S-au înapoiat în ţară împreună cu noul domn Grigore Ghica, sub administraţia căruia Alexandru Ioan Cuza a ocupat mai multe funcţii de răspundere.
Moartea timpurie a surorii sale Zoe, care fusese căsătorită cu Iordache Lambrino şi căreia îi rămăsese trei copii orfani a îndurerat-o profund. Elena a rămas o perioadă de timp la moşia cumnatului său de la Banca, judeţul Vaslui îngrijind cei trei copii rămaşi orfani.
După numirea lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de locţiitor al hatmanului Miliţiei din Moldova, Elena s-a mutat la Iaşi, în toamna anului 1858. Alegerile din 5 ianuarie 1859 i-a dat prilejul Elenei să-l încurajeze pe soţul său : „Eşti bun, Măria ta! Eşti înţelept şi-ţi iubeşti mult neamul. Cu aceste însuşiri poţi stăpâni fără teamă şi o împărăţie. Fii vrednic de încrederea celor ce ţi-au dat-o”. Fire timidă şi retrasă, Elena Cuza s-a adaptat mai greu noii situaţii, dar cu sprijinul moral al mamei a făcut faţă îndatoririlor de principesă domnitoare. Principesa a luat sub patronajul său şcolile din Moldova, instituţiile de binefacere şi cultură pentru educaţia populaţiei sărace. Organiza baluri la curtea domnească din Iaşi şi văzând flirturile soţului cu alte femei, se supăra fără să o arate pe faţă, suportând chiar şi purtarea obraznică a principesei Maria Obrenovici (născută Catargi în Vrancea), care nu se sfiia să-l curteze pe domnitor chiar în faţa soţiei sale. Deşi suferea mult sufleteşte, ea şi-a îndeplinit mai departe şi în cursul iernii din 1860 răspunderile de principesă domnitoare.
Sprijinită de mama sa, Ecaterina Rosetti, principesa a participat la tedeumul slujit la Mitropolia Iaşului, fără soţul său, plecat la Bucureşti, primind apoi vizitele oficiale, mulţumind şi în numele lui pentru felicitările adresate. Dar, cocheta ei rivală de care domnitorul se îndrăgostise şi pe care o măgulea făţiş în societate îi provoca multă durere şi pentru a nu împinge pe domnitor la un gest necugetat, a plecat pentru un timp din ţară.
Principesa Elena Cuza a pribegit prin Paris, Roma, Neapole, Veneţia, Torino, Milano, timp în care a avut unele contacte diplomatice cu persoane care au devenit prieteni devotaţi ai României. Împăratul Napoleon al III-lea i-a făcut o primire triumfală la palatul Tuileries, acordându-i o audienţă de peste o oră.
Revenind în ţară în 1862, a participat la prima recepţie dată în palatul din Bucureşti. Prin comportarea sa, prin modul simplu şi prietenos ştia să câştige sufletele. Principesa domnitoare îl impresionă chiar şi pe soţul său, văzând-o stăpână pe mişcări şi vorbe, întrucât el o ştia timidă şi stângace. Principesa a vizitat aşezămintele publice, instituţiile de binefacere şi cultură. În apartamentul ei a amenajat o cameră în care confecţiona îmbrăcăminte pentru sărmani, pe care le dădea preoţilor să le împartă, fără a preciza de la cine vin. Împreună cu dr. Carol Davila a cercetat aşezămintele de binefacere din Bucureşti şi constatând numărul mare de orfani a pus temelia unui nou aşezământ după planurile mitropolitului Filaret II, dăruind de la început suma de o mie de galbeni din caseta particulară.
La data de 18 iulie 1862 a fost emis Decretul de înfiinţare a Azilului "Elena Doamna” , iar la 29 iulie s-a pus piatra de temelie a viitoarei construcţii. La începutul lunii iulie înainte de a pleca la Iaşi, principesa a scris preşedintelui Consiliului de miniştri despre trebuinţa unor îmbunătăţiri la Maternitatea Pantelimon, la Ospiciul infirmilor şi al bolnavilor de nervi de la Mărcuţa, precum şi de la Spitalul militar. A scris şi despre intenţia ridicării unui azil de bătrâni la Pantelimon, sugerând ca la fiecare aşezământ să fie expuse portretele fondatorilor, ca o recunoştinţă pentru generozitatea lor. Elena Cuza a luat asupra sa prefacerea spiritului public prin cultură şi educaţie, sprijinind tinerii pictori români.
În deplasarea spre Iaşi a trecut pe la Galaţi pentru a-şi vizita soacra, fiind întâmpinată de ţărani îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Principesa a zăbovit şi la Soleşti, locul atât de drag inimii sale. Mama sa a organizat o slujbă în noua biserică şi apoi în curtea conacului s-a încins o mare horă. Ajunsă la Iaşi la 20 august 1862, s-a instalat în fostul palat domnesc, unde a fost aşteptată de autorităţile civile şi militare, a primit binecuvântarea mitropolitului Moldovei şi salutul militarilor şi al funcţionarilor publici, a delegaţilor şcolilor din oraşul Iaşi şi seara a participat la masa de gală, oferită în onoarea sa. În zilele următoare a vizitat Spitalul central al al mănăstirii Sfântul Spiridon, Închisoarea criminală, Maternitatea şi spitalul copiilor părăsiţi, Oficiul de bolnavi psihic de la Golia, Spitalul din Tătăraşi şi Spitalul israelit, Muzeul de istorie naturală, Şcoala de arte, Institutul pentru şcolirea fetelor, peste tot oferind daruri. Toate acestea au înfăţişat-o ca o bună organizatoare pentru rezolvarea problemelor sănătăţii publice şi ale culturii.
Ajungând la Ruginoasa, reşedinţa particulară cumpărată de la vărul său Mihail Sturza, principesa a angajat meşteri pentru repararea clădirii şi grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului.
Înapoindu-se la Bucureşti, principesa a reînceput şirul faptelor caritabile, implicându-se în dezvoltarea industriei textile de pe lângă mănăstiri, comandând pânza de uniforme pentru şcolile pe care le patrona. L-a însoţit pe domnitor la Spitalul Colţea, la Garnizoana militară, venindu-i ideile pregătirii unui Corp de infirmieri în cadrul Serviciului sanitar de ambulanţă şi înfiinţării Crucii Roşii. Împreună au vizitat Instituţia Sfânta Maria a femeilor germane, au pus piatra de temelie a Bisericii evangheliste reformate, au strâns fonduri pentru Azilul "Elena Doamna”.
În această perioadă rodnică de activitate i-a stat mereu alături soţului domnitor, care prin importantele reforme pe care le-a înfăptuit, a rămas în conştiinţa neamului românesc. De fiecare dată când Elena Cuza lua cuvântul, le amintea oamenilor, că datorau unirea şi înfăptuirile lor domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
La jumătatea lunii martie 1864, Alexandru şi Elena Cuza au plecat la Ruginoasa pentru iaugurarea palatului şi sărbătorirea paştelui.
Întrucât domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu sfetnicul său Mihail Kogălniceanu au creionat lovitura de stat şi plebiscitul pentru înfăptuirea reformei agrare, domnitorul s-a înapoiat mai repede la Bucureşti. Proclamaţia domnitorului, dată în urma loviturii de stat din 2 mai 1864, hotăra împroprietărirea ţăranilor, care a stârnit ample manifestări de bucurie şi recunoştinţă. Domnitorul a deschis urnele de vot pentru consultarea poporului de ziua onomastică a soţiei sale (21 mai).
După succesul obţinut în urma plebiscitului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a deplasat la Constantinopol pentru a cere sultanului încuviinţarea loviturii de stat şi a reformelor ce le mai programase. Întors în ţară, domnitorul a participat la salvarea locuinţelor oamenilor afectate de ploile abundente şi inundaţiile provocate de râul Dâmboviţa. Alexandru Ioan Cuza a profitat de această situaţie şi l-a adus la palatul domnesc pe primul său fiu-Alexandru-care a rezultat din relaţia sa extraconjugală cu Maria Obrenovici, prezentându-l ca pe un orfan salvat de la înec, pe care dorea să-l păstreze până la aflarea părinţilor. Această minciună a revoltat-o pe Elena Cuza şi a refuzat să înfieze copilul adus de soţul său.
Preferând despărţirea de domnitor, principesa s-a înapoiat la Ruginoasa, fiind hotărâtă să nu facă compromisuri, dar când acesta a venit în vizită de împăcare, ea a fost impresionată de manifestările de simpatie făcute de o delegaţie de ţărani sosiţi în întâmpinare la castel, înţelegând că ceea ce înfăptuise Cuza pentru binele şi libertatea poporului său îl înfăşura într-un nimb de nemurire, şi că dorinţa lui de a-şi ţine copilul lângă el era legitimă. Răspunzând rugăminţilor domnitorului, principesa a acceptat cu seninătate să-l înfieze pe micul Alexandru, îngrijindu-l cu multă dragoste. Rămânând toată vara anului 1864 la Ruginoasa, principesa s-a dedicat îngrijirii micuţului Alexandru, supravegherii lucrărilor palatului, realizării schiţelor pentru confecţionarea mobilelor comandate la Paris, demonstrând un gust deosebit pentru decorarea încăperilor palatului.
Domnitorul s-a înapoiat în Bucureşti pentru conducerea treburilor ţării, având de înfruntat opoziţia foştilor stăpâni ai bisericilor înstrăinate, a căror averi au fost secularizate, precum şi agitaţiile unor români nemulţumiţi de instituirea cenzurii şi suprimarea unor ziare.
În palatul de la Cotroceni începu să-şi facă des apariţia Maria Obrenovici, fapt care a îndepărtat multe doamne din înalta societate de prinţesa domnitoare, acuzată că ar fi prea tolerantă şi îngăduitoare, fără demnitate şi amor propriu. Principesa purta mai departe grija şcolilor şi a instituţiilor de binefacere, chiar dacă era profund deprimată de comportamentul moral al domnitorului.
Rândurile celor nemulţumiţi de comportamentul dmnitorului Alexandru Ioan Cuza se strângeau atât în ţară cât şi peste hotare. Reformele radicale şi comportamentul imoral au condus la împuţinarea prietenilor familiei domnitoare, contribuind la naşterea "monstruoasei coaliţii ", care urmărea să-l îndepărteze de la domnie. Starea sănătăţii domnitorului a început să se înrăutăţească după moartea mamei sale Soltana (Cozadini) Cuza, la data de 20 mai 1865, cunoscându-se că el moştenise boala acesteia. Convins de soţie şi prieteni a mers la cură la Ems (Germania). De aici s-a înapoiat repede întrucât în capitală s-a produs o răscoală a celor nemulţumiţi la 3 august 1865, în urma căreia s-au înregistrat victime.
Înfierea celui de al doilea copil (Dimitrie) al Mariei Obrenovici, la 5 noiembrie 1865 a adus principesei Elena Cuza noi umilinţe şi batjocoriri pe care ea le-a sfidat şi şi-a intensificat activitatea caritabilă susţinând Azilul "Elena Doamna”, Oficiul de la Eforia Spitalelor, Institutul Maternităţii din Strada Radu Vodă, Spitalul de copii Cişmeaua Rece, tuturor dându-le ajutor material şi încurajări.
În ciuda tuturor necazurilor la care a fost supusă, principesa a rămas alături de domnitor, sprijinindu-l moral pentru conducerea treburilor statului. Ea şi-a intensificat vizitele la la diferite aşezăminte pe care le-a sprijinit activ, a desfăşurat de două ori pe săptămână audienţe, dând sfaturi bune celor ce doreau să sprijine domnitorul. Nu şi-a pierdut firea nici în noaptea de 10/11 februarie 1866, când monstruoasa coaliţie l-a obligat pe domnitor să abdice. Ea a apărat copii până a sosit guvernanta şi apoi s-a avântat hotărâtă, cu o voinţă de fier să afle situaţia soţului arestat.
Deşi familia a insistat să divorţeze de soţul necredincios, Elena a hotărât să-l urmeze pe Alexandru cu copii la Viena, Florenţa şi Heidelberg, întrucât el a renunţat la Maria Obrenovici. În luna aprilie 1869, Elena a fost chemată la Soleşti, întrucât mama era grav bolnavă şi şi-a dat sufletul în braţele fiicei iubite. Conacul de la Soleşti a fost moştenit de fratele ei Theodor, care l-a vândut fratelui Costache, Soleştii pierzându-şi farmecul pentru Elena Cuza. După înmormântare, Elena s-a înapoiat la Doblin (Austria). În anul 1870 familia Cuza s-a mutat la Florenţa (Italia).
Dorind să asigure o educaţie aleasă copiilor, familia Cuza s-a mutat în anul 1873 la Heidelberg (Germania). Răcind în momentul trecerii munţilor Alpi, Alexandru Ioan Cuza a decedat pe data de 15 mai 1873, la trei zile după sosirea la Heidelberg. Elena Cuza a răspuns personal celor care au trimis telegrame de condoleanţe, lăudând faptele bune ale domnitorului, aşezându-l în rândul personalităţilor României moderne. După înmormântarea soţului, Elena Cuza a rămas la Ruginoasa, judeţul Iaşi să-şi chibzuiască măsurile ce urmau pentru creşterea şi împlinirea copiilor.
Împreună cu Baligot de Beyne-fostul secretar al domnitorului Cuza-Elena şi cei doi fii s-au mutat la Paris, unde fiul cel mare, Alexandru a urmat facultatea de drept şi unele cursuri de istorie. După moartea lui Baligot în anul 1882, Elena s-a înapoiat la Ruginoasa. Fiul cel mic- Dimitrie-suferind de o boală de piept s-a sinucis prin împuşcare în anul 1888 la Paris. Doamna Elena Cuza l-a adus la Ruginoasa şi l-a înmormântat la dreapta tatălui său.
Primul fiu-Alexandru a încercat să facă o carieră politică, dar numele ce-l purta reprezenta un pericol pentru duşmanii tatălui său, care atunci când a devenit unul din fondatorii ziarului „Adevărul”au dezlănţuit împotriva lui o campanie furibundă, făcându-l să renunţe la mandatul de deputat de Mehedinţi. În anul 1889, Alexandru s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A plecat în călătoria de nuntă la Madrid, unde s-a îmbolnăvit şi a făcut testamentul în favoarea soţiei sale, la scurt timp decedând.
Maria Moruzi, moştenind cea mai mare parte a averii familiei Cuza, inclusiv moşia de la Ruginoasa, a marginalizat-o pe Elena Cuza, determinând-o să părăsească pentru totdeauna palatul de la Ruginoasa, mobilat după gustul său, grădina minunată, mormintele dragi şi liniştea mult dorită. Mutându-se în Iaşi, Elena Cuza s-a înscris ca membră fondatoare a Spitalului de copii "Caritatea”, dăruind la început suma de 5000 de lei. Încriindu-se ca infirmieră a luat în îngrijirea ei cinci copii, pe care i-a îngrijit cu multă atenţie.
Elena Cuza a părăsit spitalul din Iaşi în 1892, dăruind acestui aşezământ casele din strada Romană şi o cotizaţie anuală de 25000 de lei. La Soleşti, a trecut ultima dată în anul 1895, vizitându-şi nepotul Gheorghe Rosetti, fost ambasador al României la Sankt Petersburg şi pe soţia sa Olga, fiica fostului ministru de externe al Franţei, De Gers.
Decepţionată, Elena Cuza însoţită de o cameristă s-a stabilit în anul 1903 la Piatra Neamţ, într-o căsuţă modestă. Până la sfârşitul vieţii a trăit modest, dedicându-se operelor de binefacere. În zorii zilei de 2 aprilie 1909 a încetat din viaţă, la vârsta de 84 de ani. Aşa cum a dorit a fost dusă la Soleşti şi înmormântată fără ceremonie oficială, cu un singur preot.
Întreaga viaţă a Elenei Cuza a fost un model de înţelegere, demnitate şi devotament, numele ei înscriindu-se la loc de cinste alături de al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. De aceea, ea încă trăieşte şi va trăi în inima poporului român, cât timp acesta va exista.
Note:
1.Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, Craiova, Editura Pelendava, 1992
2.Theodor Râşcanu, Ruginoasa - Povestea unui castel blestemat, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1995
3.Constantin Chiper, Dan Burghelea, Marcela Isac, Vera Tărâţă, Monografia comunei Soleşti, Editura Thalia, Vaslui, 2002.
col. (rtr.) Constantin CHIPER