Sant Antoni de Portmany, Ibiza. "Oraşul mic te fură încet" este o zicală care nu se aplică acestui loc. San Antonio te seduce la prima vedere. Recunoscut fief britanic (au chiar un surogat de West End) şi, probabil absolut întâmplător, preferat loc de rezidenţă pentru românii cu treburi pe insulă, San Antonio răspunde fericit tuturor dorinţelor.
Miros de ceapă prăjită sau „(foarte) Mica Românie”
Comunitatea românească se concentrează într-un complex de apartamente care a început să semene cu cei care le locuiesc: miros de ceapă prăjită, manele zgomotoase de ostoit dorurile şi toate iubirile neîmpărtăşite, balcoane înţesate de vechituri inutile şi patetice şi, întinse la uscat, haine de lucru în culori bizare, zeci de şosete de variate mărimi şi grade de uzură, blugi inspirând seriozitate şi, bineînţeles, nelipsitele nepăsătoare haine preşcolare... O ilustrată vie cu titlul "(foarte) Mica Românie"; adică românii care trăiesc la lumina zilei: amărâţi (dar cu ceva economii), curăţei şi politicoşi.
Dacă au o slujbă, bărbaţii lipsesc aproape toată ziua de acasă (în mod sigur, preferă să bântuie şi dacă nu lucrează); în aceste fericite cazuri, femeile-şi plantează copiii la grădiniţă/şcoală, îşi fac viaţa cumpărând, fără excepţie, mereu aceleaşi produse ieftine şi de bună calitate care i-au transformat pe românii din Spania în cei mai fideli şi entuziaşti consumatori de mezeluri, jamboane şi cotlete.
Definiţia credinţei
Aici dizidenţa economică românească continuă obstinată în a achiziţiona haine de marcă, audiovizuale, telefonie şi informatică de ultimă generaţie, bijuterii de aur de 14K, multe şi agăţate pe tot corpul.
La o lună-două sau, după caz, de la un sezon la altul, trimit în România toate surplusurile acumulate, câteodată, sau, iarăşi după caz, ceva bani şi îndesate albume fotografice cu poze cam anacronice. Pentru că ei, cei care-au mai rămas, încă nu vor acasă.
Se agaţă de speranţa (Dumnezeu ştie în ce fel justificată) că lucrurile or să meargă mai bine. Poate părea o prostie, însă uneori lucrurile încep să se regleze doar pentru că nefericiţii nu văd cum ar putea trăi mai rău decât trăiesc. Asta poate fi o definiţie pentru credinţă, la fel de nimerită ca oricare alta....
Pase bune, pase proaste sau „marea renunţare românească”
Bineînţeles că o mare parte dintre aceştia, mai inspiraţi sau poate doar mai plictisiţi de atâta confort steril, au asimilat rapid aproape certitudinea că în Spania s-au epuizat pasele bune urmate de pasele proaste şi că lucrurile merg din ce în ce mai rău. Acum vreo lună, ştirile de importanţă naţională consemnau (nu fără un ton de neîncredere amestecată cu bucurie) ceea ce unii s-au aventurat să numească "marea renunţare românească". Renunţare cu startul nu în aeroporturi calme şi aerate, ci în autogări sordide şi pline de hoţi de bagaje. Nici că se putea o reclamă mai bună (ca să nu zic fericită) în favoarea destinaţiei nonturistică - pentru o anumită categorie de turişti. Dar, în fine, fiecare se dezintoxică aşa cum poate...
Revenind la Ibiza şi în special la San Antonio, unde nu mai poţi auzi nici măcar un "fuck" rătăcit şi uitat, pot confirma că sezonul toamnă-iarnă s-a instalat cu acelaşi straniu snobism provincial de totdeauna.
Această specie de fericire
Locuitorii permanenţi ai oraşului manifestă fără rezerve un oftat de uşurare semi-isteric, acum, că nebunia şi dezmăţul estival sunt doar şterse amintiri. Primăria a demarat emfatic programul de reparaţie şi modernizare a străzilor, autobuzele interurbane circulă doar din oră în oră, poliţiştii Gărzii Civile se plimbă cam fără ţintă şi entuziasm pe faleza bătută de vânturi agresive şi reci, mereu în pericol de a-şi pierde chipiurile şi, uneori, chiar motocicletele...
Localuri contondent închise, localnici de vârsta a treia plimbându-şi conştiincios terrier-ii, zgribuliţi dar cu privirea aceea tipică bătrânilor care cred că dacă te-ai trezit după ora şase dimineaţa meriţi toate relele care ţi se pot întâmpla în ziua aia. Chestie care nu prea seamănă cu tradiţionala inocenţă şi bunătate surâzătoare a rezidenţilor în zone elegant rurale...
Una peste alta, românii de aici mai au aproape o lună înainte să înceapă orgia consumistă de sărbători, timp în care majoritatea îşi vor petrece ziua scărpinându-se, neînvinşi. În ce mă priveşte, mă simt cam melancolică, dar mulţumită. Presupun că e o formă cam ciudată de fericire, însa proximitatea mării este mereu o solidă garanţie...