Pierdute-s vremurile când, măcar de aparenţe, aveam grijă. Cine „aveam”? Păi, partideaua (cum se spunea, pe şoptite, bien sŭr) şi noi, ceilalţi, umiliţi şi obidiţi. Sau, „cei mulţi umili”, cum scrie în finalul romanului său din 1920, Liviu Rebreanu. Era o pojghiţă de onorabilitate, un „ca şi cum” o glazură peste un aluat nu prea crescut, sfărâmicios şi insipid.
Dar, era un simulacru de altceva. Aveai nevoie de nişte justificări, legitimări şi de nişte reazimuri de onorabilitate sau de frumuseţe fără de care coborârea în animalitate atingea bolgia cea mai de jos iar anxietatea existenţei se potenţa. Acum, nici Dumnezeu cu milosârdia-i nesfârşită nu mai poate da un lustru jegului coroziv şi mitocăniei dizolvante din juru-ne.O încropeală, o dizarmonie, o ruptură, o cacofonie.
Rețeta autodistructivităţii (scuze pentru limbajul nepotrivit de… potrivit) în care excelăm este simplă: o măsură de mârlănie, una de incultură, alta de agresivitate zoologică, ceva insecuritate cotidiană şi permanentă, un cinism de neslăbit, un consumerism neobosit, o existenţă mecanică, în care holbatul pe ore întregi la emisiuni proaste, ţigăneşti, constituie pivotul dupamiezelor lungi cât nişte cozi de iguană, cum zice uriaşul Márquez, referindu-se la interminabilele duminici din legendarul său Macondo.
Se mai poate adăuga ultra eficientei reţete de „maceraţie a demnităţii” şi o disoluţie a instituţiilor fundamentale, şi un răspăr faţă de tot ceea ce are sens, valoare sau reprezintă un simbol.
Vă rog să nu găsiţi acest preambul foarte plictisitor. El este doar anost! Încerc, dragilor, să aproximez senzaţia biruitoare de inconfort pe care eu (scuze pentru „eu”), român – filoromân o resimt nu de ieri – alaltăieri, în climatul de neruşinare, anomie, şmechereală, minciună, hoţie, prostire, nesimţire în care ne scufundăm mai hurducat decât intra Titanicul în apele îngheţate. Şi mai fără muzică. Nu doar că lipsesc un căpitan demn şi o orchestră tânguios – alinătoare, adică nişte aparenţe, un pic de stil – dar lipseşte şi muzica aceea despre care e vorba în finalul Scrisorii pierdute: „Muzica! Muzica!” Nu tu opoziţie, nu tu direcţiune fermă. Hăis şi cea.
Unul care minte cum respiră, ploconindu-se la Bruxelles şi învârtoşându-se cocoş la Bucureşti; altul intrat în folclor şi-n bancuristica proastă a mahalalei generalizate care este politichia dâmboviţeană cu numele de Somnoroşilă (ca să fiu delicat şi să nu-l pomenesc pe ăla cu Că…!) 116 taxe pe cap de chinuit-locuitor al Valahiei Minor. Ştiam că există numai Sciția Minor. Acum frigorniţa metaforică, uscăciunea şi prostia au „minorizat” întreaga ţară.
Vă reamintesc a suta oară vorbele lui Goga, din 1916: „Țară minoră, plină de secături”. Poetul Ardealului nu era… patapievicist, nici extraterestru. Să nu mai amintim de buna lui relaţie… empatică pe care o avea cu diagnosticianul numărul unu al neamului nostru, pre numele lui, Caragiale.
Goga nu era… Gellu Naum, adică un poet suprarealist, oniric; ştia foarte bine în ce înfundătură dar şi în ce deschidere şedea, gândea şi scria. Nu era vizitat de utopii şi nici de criticisme amarnice. Iar defectele sau accentuat, au metastaze, ba chiar generalizări. Cum „generalizări”? Nu mai avem ţărănimea de altădată. Nici măcar navetiştii de alaltăieri nu mai subzistă. Satele sunt o bălmăjitură încropită…
În ce lume trăim, cu ce ştaif şi verticalităţi – iată o mostră. Luni s-a votat o Lege a parlamentarului. Titlul ei ar fi, îmi suflă o superbă colegă, Legea de modificare a statutului parlamentarilor. Să nu credeţi că au intervenit rigori, vămuiri, îndiguiri „paturi ale lui Procust”, apeluri la moderaţiune sau austeritate.
Nu „gurile rele”, ci şi cei mai neascuţiţi observatori au putut să constate că lista avantajelor lor de care se prevalează a fost augmentată cu numeroase alte facilităţi şi beneficii. Nu va fi un efort financiar minor (vorba lui Goga!) pentru ţară. Era mult şi dacă cei 400 şi ceva de până anul trecut ar fi beneficiat de înlesnirile furnizate de vechiul statut.
Era mult, ba chiar enorm pentru sărăcia de acum dacă aplicam vechiul statut şi la 300, cum a votat poporul la referendum. Nu avem 300, nici 400 şi ceva, ci cu vreo 150 decât… SUA. Asta-i pupăza. Dar vine şi colacul. Şi încă unul bălţat, pestriţ rău de tot, doldora de culorile superb pastelate ale ălora cu vestă reflectorizantă de la drumuri şi poduri: toţi au fost de acord să li se răsplătească truda patriotică prin dilatarea papirusului cu tantieme în plus. Până şi opoziţia!
O scriu cu literă mică, regretând că nu am o minusculă, o infinitezimală. Numele lor: PDL şi PP-DD. Pe bună dreptate, preşedintele i-a morfolit în adjective deloc caline. Nici măcar de formă, ştiind că nu va conta protestul lor n-au făcut-o… Ridicau două degete, arătând că sunt în Opoziţie şi că nu sunt de acord să se mai adauge nu ştiu cât pentru nu ştiu ce şi altceva pentru altceva. Sau alăturat ca nişte pitici prăpădiţi unui cor fără solişti de anvergură. Vai de capul lor? Vai de capul nostru.
Nicu Boaru