Legitimarea cât şi legitimitatea sunt practic cuvinte interzise în România. Nu prin Lege, nu va face nimeni puşcărie dacă le va folosi – aceste cuvinte nu mai au sens şi nici conţinut. Contaminarea unei societăţi cu nonvalori a condus la apariţia cetăţeanului surogat.
Care sărmanul de el nu-i atât de vinovat pentru această stare pe cât sunt: Profesorul, Preotul sau Familia şi societatea în ansamblul său, pentru că rezistenţa fiecăruia dintre noi la diferitele situaţii dificile, la imbecilizare, la aneantizarea civică pot face diferenţa între turmă, indivizi şi ceea ce se presupune a fi Om – Cetăţean în adevăratul său sens. Numai că lenea, indolenţa precum şi o tribalizarea galopantă au făcut ca atrocităţile şi gesturile criminale să facă parte din rutina cotidiană. Trecem absolut nepăsători pe lângă toate aceste crime strigătoare la cer, dar nu mişcăm un deget. În schimb punem mâna pe bardă şi dăm şi în Dumnezeu, dacă este cazul, când avem de-a fac cu chestiuni derizorii! „Starea Naţiunii” nu poate să fie bună.
Nu mă aştept la fapte eroice din partea premierului Ponta. Poate că din lehamite, sictir sau prea multe decepţii, deziluzii repetate pe care le-am adunat de-a lungul vremii! Când vine vorba despre politicieni, administraţie naţională – ce să facem? Ei decid! Noi i-a trimis acolo! Prin vot!
Chiar dacă, din câte am văzut, nici votul nu prea mai poate luat de bun după ce am rupt-o în fericire la referendum şi ulterior am burduşit Parlamentul cu mult prea mulţi „aleşi”!
Eu, unul, ştiu că nu este cazul să mai aştept nimic de la nimeni, deşi am o listă tare lungă: de la primărie şi până la preşedinte – cu ce anume mi-aş (fi) dori(t) să facă.
Nu atât pentru mine cât pentru ţară. Dar nu mai sper să trăiesc suficient încât să văd că am parte de la aceştia de fapte pline de onoare, demnitate, respect, integritate, responsabilitate! Cuvinte mult prea mari şi mult prea „sus” pentru enorm de mulţi dintre cei care ne-au condus – şi ne conduc – nu numai ţara cât şi destinele noastre ca naţiune.
Este dureros să aud că Ponta revine la ideea tembelă de a introduce impozitul forfetar. Asta când avem enorm de multe instituţii, organe şi căprării care stau şi îl încalecă pe amărâtul care are o tejghea, o măsuţă ori un amărât de butic! La muncă, bă! Aud despre verificări, controale, inspecţii de tot soiul. Din partea unora cărora Legea le conferă acest drept. Respectivele verificări şi controale sunt binevenite şi normale. Dar numai cu o condiţie: să fie în sprijinul celui verificat! Nu ştiu să fi auzit de „verificări” care să nu se fi încheiat fără amenzi astronomice pentru mine! Zeci şi sute de milioane de lei sunt valorile prin care sunt sancţionaţi „verificaţii”! Ştiu cazuri în care „comercianţii” sau „agenţii economici” au comis fapte de nedescris. Fapte pentru care ar fi fost puşi la zid de către Odiosul & Sinistra dacă aşa ceva ar fi fost să fie descoperit pe vreme dictaturii! Nici comuniştii, în mitocănia şi obtuzitatea lor, nu le-ar fi acceptat! Dar acum, în „democraţie”, cui şi cum să te mai plângi! La organe! Care organe vin precum rinocerii şi strivesc orice le iese în cale.
Viaţa ne învaţă că uneori calea de mijloc este cea mai bună soluţie. Că, într-o relaţie, firească şi normală, este nevoie de doi! Altminteri ajungem la spitalul de glumeţi. Şi România, toată, a devenit deja un balamuc generaliza(n)t!
Dihonie, nervi, isterie, vulgaritate şi tembelism – cât se poate! Nicăieri nu mai vezi ceva calm, relaxant şi bunăvoinţa a devenit ceva de vis. Toată lumea se luptă cu toată lumea şi din acest haos unii trag profit. Numai că aceşti „unii” sunt cam 2-5% din această naţie. Restul…. sunt(em) nişte furnici. Puse la grămadă într-o cutie.
Lehamitea este ceva comun în viaţa noastră.
Actorul Dan Puric a fost întrebat despre iubirea de ţară şi cum este pe aici pe la noi să faci fapte bune pentru ţara ta. Şi acesta a răspuns: „Când faci un bine pentru ţară nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: Dar basca unde este? „
Andrei TUDOR