Ce-a fost mai întâi: găina beată sau oul stricat? Alegem până culegem, de nu ne mai dregem din postura de cetăţeni turmentaţi şi apoi ne plângem de ce acte şi inactivităţi sunt în stare productele proaspete ale inteligentei noastre parafe. Un an am trăncănit, dizertat, monologat, şuşotit, clămpănit de/despre Năstase Adrian (pronunţ cum era numit în claustru), iar acum, când, iată-l liber (ca şi cum, „dincolo” era în lanţuri şi cu biloi de puşcăriaş în Guyana la picioare), nu numai că nu ne mai interesează, dar îl ignorăm cu o abia mimată politeţe.
Ce s-a întâmplat cu el la Congresul PSD este pilduitor. L-au salutat, aplaudat, aclamat cinci mii de guri şi de perechi de palme, dar asta a durat 20 de secunde. Cum s-o fi simţit Adrian al nostru, când, timp de două zile, odrasla, păpuşa sa, mezinul partidului, cel ridicat din obscuritatea cu mult echivoc în ea a golănitului prin gările franceze, a primit la scenă deschisă, zeci de ore, zeci, nu o jumătate de minut superlative deşănţate de la toţi urcătorii la tribună?
Se spune de către cei care au fost în sală că bietul Năstase, cât este el de înalt şi de impozant, se piticise parcă într-o modestie în care era vârât ca într-un sac. Până la urmă, el făcuse partidul cu chipul de-acum. El era şi este intelectualul, puternicul, şi chiar personalitatea acestui partid cu multă gloată şi chiar puşcăriabili în el.
Să-l vezi tratat cu condescendenţă de guşaţi bâlbâiţi, flecari, de mici, micuţi, mititei – nu-i chiar ceva de aninat în panoplie de către… arogantul, pe drept orgoliosul, Adrian Năstase.
Dar asta este altă discuţie. Vorbeam de… găini şi ouă! Deci, în loc să ne căinăm, rupându-ne părul din bărbi şi de pe tigve pentru inspiraţia… artistică de la electorale, în loc să vedem că „un popor care nu avansează, carevasăzică stă pe loc”, noi intrăm şi abundăm în zona tabloidului, a perifericului cu damf de baltă, cu iz iute de scandal de mahala.
De un an de zile aşteptăm o ameliorare, un salt, un zvâc, în industrie, pe la cultură, prin ale învăţământului, cumva în… buzunar şi coşniţă, dar, primăvara este doar pe-afară, prin pomi, iarbă şi-n transparenţa cerului. Tăcere este totul şi nemişcare plină. Pardon (vai! îl corectez pe poet!), nemişcarea e plenară, mulţumită de ea, dar climatu-i tapajos, cacofonic, cu urlete şi imprecaţii întretăiate şi purulente.
Nu numai că n-am săltat peste cele 250-300 euro salariul mediu, dar, înţepenindu-se suma… nesărată (salariul însemna plata în sare, altădată!), ea s-a… micşorat pentru că s-au scumpit toate. Şi o să vedeţi acum, de Sfintele Paşti, cum, în piaţă şi la ELECTRICA, la biletele de călătorie şi la spezele pentru distracţie, totul o să ţâşnească în sus (de fapt, în jos!), mai observabil decât ghiocelul şi iarba cea whitmaniană. Sunt nemulţumiri, nu mici şi nu sporadice; la Oltchim eşecul tratativelor şi impotenţa soluţionării vorbesc irecuzabil despre castraţii puşi în cele mai virile posturi.
Când nu se petrec gogomănii, intervin grotescul şi chiar absurdul, fiindcă, nu-i aşa?, locuim în spaţiul… DADA-nubian. Dăm minerilor nu ştiu ce primă de Paşti, ca imediat după uriaşa sărbătoare să-i disponibilizăm!
Cretinism sau o giumbuşlucară inteligenţă ironică autodistructivă. Ce zaruri de aristocratic joc ţigănesc i-a propulsat în capitonate jilţuri pe aceşti proşti făloşi, guralivi şi obraznici?
Nu mă interesează niciun partid. Vreau doar atât: să ne simţim bine sau să nu ne minţim că ne simţim bine în splendida ţară blestemată.
Ştiu că „simţitul meu” – ca şi nesimţirea vorbelor mele (care ţine mai mult de artă ritoricească pamfletărească, dac-o fi aşa…) – nu fac doi bani.
Şi aşa trebuie să fie: ştiţi dvs. mai bine decât mine ce e rău şi ce e… dar să ai 7-8 milioane pe lună – sunt milioane care supravieţuiesc aşa – şi să înduri câineşte numai pentru că te-ai încrezut în Ciutacu, Sorin Roşca Stănescu, Chireac (Doamne, s-ar fi crucit şi Caragiale!) Bogdan, Gâdea şi ai ales eflorescenţa, corola resplandisantă a lumii româneşti – asta-i prea de tot.
Tu nu ai cum să cumperi, nu brânza, ci verdeţurile, iar ei îţi vorbesc sau îţi arată ore întregi despre lepădătura aia umană, obeză şi congestivă care, după şapte ani de proces, a primit şapte ani de puşcărie cu televizor şi amante. A, şi cu calculator, că, de, poate se apucă şi derbedeul ăsta de Voicu să scrie ceva, cumva, mai sus de m-a-m-a = oi!
Cum se ivesc fumul şi apoi flăcăruia unui potenţial incendiu provocat de mizeria renumeraţiei după buget, cum intervine cooperativa de zgomot şi pâclă cu edulcorări şi rozuri; cu şampanie trezită şi, oho !, proaspete ştiri despre trecute foste domnişoare ale minunaţilor fotbalişti. E totul o chindie urlată şi jucată în vasta… chindie (apus) a vieţii româneşti. N-om fi (destul de) serioşi? Noroc ne-a dat Dumnezeu şi încă din abundenţă. De învârtit ştim să (ne) învârtim. Pe noi, pe alţii, totul. Şi, totuşi, nu iese, nu se alege nimic.
Dictând eu rânduleţele acestea, mai mult amare decât scrise bine, calculatorul colegei ne jucă o festă: în rândul de de-asupra, la „nu se alege”, apăru pârdalnicul de „alge”. Ei, simptomatică întâmplare infimă: cu astea ne alegem, cu nişte ierburi de suprafaţă. Nişte alge costelive de vitamine, pe o mare leşioasă cu ample dâre de petrol puturos.
De Nicolae BOARU